Din Tara Zapezilor

Un film dus pe umeri de Daniel Day Lewis, un film cu imagini extraordinare, cu o coloana sonora care m-a uns pe suflet. Prietenul meu spune ca seamana mult cu filmele lui Kubrick si mai ales cu “Odiseea Spatiala”. Nu am fost niciodata “prietena” cu filmele lui Kubrick, nici macar cu “Portocala mecanica”, dar “There will be blood” m-a atras de la prima secventa - intunecata, aproape nu poti distinge minerul care atarna de o funie si sparge roca din care ies scantei. Imagini frumoase si o poveste relativ simpla: un miner ambitios care descopera petrol si devine din ce in ce mai ambitios si mai insingurat; conflictul dintre un capitalist cu sange rece si un preot/pastor/predicator afacerist si cu succes la public.

Cand l-am vazut pe Daniel Day Lewis mustacios in “Gangs of New York”, pe mine m-a pufnit rasul. “There will be blood” este foarte concentrat in jurul personajului jucat de Lewis, la fel de mustacios. De data asta nu mai imi vine sa rad. Am inceput prin a-i admira ambitia, apoi spiritul de afaceri (deja incepi sa strambi din nas, dar relatia cu pustiul lui ti-l face simpatic). Apoi, incet -incet, incepi sa te ingrozesti, sa ti se faca parul maciuca. E oarecum induioasator sa il vezi pe batranul Plainview (Lewis) dormind pe podea intr-o casa enorma si luxoasa; fara sa vrei, iti aduci aminte de scenele de la inceput in care cioplea stanca in intuneric si isi bea whisky-ul zambind in noapte.

In singurul rol ceva mai consistent din film, Paul Dano. Pe site-ul imdb, se cearta oamenii - a stricat sau nu Dano filmul? e bun in rol sau nu? Fiind suspicioasa cand vine vorba de noi secte religioase si preoti care vorbesc la radio, mie mi s-a parut ca Dano a jucat superb. Poate ca aveam pareri preconcepute, pentru ca mi-a fost nesuferit desi nu era nici pe departe la fel de malefic ca personajul lui Lewis. Predicatorul lui Dano mi s-a parut un mare sarlatan, desi poate interesul pentru bani era normal, nimic deosebit, doar cineva care nu vrea sa fie tras pe sfoara. Pentru cei care nu ii supara spoiler-ele, pe youtube se gaseste o scena a conversiunii religioase/botezului lui Daniel Day Lewis.

Ar fi multe de povestit si analizat - comentariu pe text, gen clasa a 9 -a. E pacat, as povesti implicit filmul. As vrea sa insir macar scenele mele preferate - din nou inseamna sa povestesc filmul. Nu e un film pentru cei care doresc sa isi spele creierul, dar e un film care nu imi da pace de cateva zile.

Cu tot scandalul despre strainii care arata numai tigani si gropi, m-am gandit sa pun un link catre prima parte a unui documentar BBC despre Moldova si Romania:

Cu ocazia asta, vom invata sa fim si noi mai buni cu moldovenii :). Despre Romania incepe sa vorbeasca cam pe la mijlocul partii 3, cred. Bineinteles, exista mult mai multe locuri frumoase si se pot spune mult mai multe despre Romania. Scopul seriei de documentare este sa le arate britanicilor cate ceva despre tarile estice, o farama din adevarul din spatele miturilor si prejudecatilor.

Pentru cei ce nu il cunosc, Michael Palin a facut parte din Monty Python (de ei banuiesc ca au auzit toti - cel putin de John Cleese si “Un pestisor numit Wanda, sau de Terry Gilliam si “Brazil”). Daca cineva nu isi aminte de ei:

Dupa ce am terminat “The Reluctant Fundamentalist“, am devorat “Winnie si Wolf“. Prima carte m-a dezamagit - cuvintele se inlatuiesc frumos, dar palestinianul educat in Sua care se revolta impotriva sistemului datorita 11/9 e mult prea calm. Gasesti mai multa pasiune in 3 randuri scrise de un roman enervat pe blogul “No reservations” decat in palestianul instrainat si furios pe SUA.
A doua carte, Winnie si Wolf, a fost pentru mine o revelatie. Nu e perfecta, iar defectul cel mai mare e ca nu poti sa ii faci un rezumat fara sa pari pretentios si plictisitor. Winnie este Winifred Wagner, nora marelui Richard Wagner, englezoaica germanofila si fan Hitler. Wolf este Adolf H. Cartea este o scrisoare de la N____, secretarul familiei W, catre fiica sa adoptiva, Senta. Senta este, de fapt, fiica naturala a lui Winnie si Wolf. In timp ce ii povesteste despre familia Wagner, festivalul de opera din Bayreuth si cuma aparut ea pe lume, N____ ii vorbeste Sentei despre Wagner, viata lui, cum si-a scris operele, crezul lui, confiscarea muzicii Wagneriene de catre nazisti, incercarea nereusita a familiei lui N___, a preotilor nemti si a comunistilor de a se opune nazismului, despre cum e sa traiesti in Germania comunista.
The Guardian nu a fost entuziasmat de carte. Sunt oameni care spun ca e o carte care lasa impresia ca antisemitism-ul e OK in anumite proportii. Personal, nu mi s-a parut - e discursul lui N____, care i-ar ierta orice lui Winnie, Winnie care il vede pe Wolf asemenea lui Parsifal venit sa salveze Germania. N_______ e indragostit de muzica lui Wagner si considera ca muzica scuza omul oribil care a fost Wagner. E indragostit de Winnie si isi tot repeta ca, in ciuda admiratiei si adoratiei pentru Hitler, ea e o femeie buna, desteapta, discreta, deosebita, etc. Spre sfarsit o numeste “silly” - prostuta. Atitudinea asta imi aduca aminte de “Jurnalul lui Sebastian” - dupa o cina in care Eliade ii aruncase in fata tot felul de remarci semite si glorificase Garda de Fier, Sebastian vine furios acasa si isi promite ca in cativa ani, o sa arate lui Eliade lista cu toate greselile logice si oribilitatile etice pe care le-a continut discursul lui acea seara. De cele mai multe ori, ne e greu sa admitem adevarul despre cei dragi. N_____ isi numeste nevasta dupa porecla data de Winnie (KEH).

Mi-a fost drag N______ - erudit, nostalgic, sentimental, confuz si regretandu-si familia ucisa de nazisti in  lagare.

Daca mergi pe cooks.com (habar nu am daca e un site bun, dar numele e de incredere :D) si dai un search la “cesar salad”, apar nu mai putin de 12 pagini cu retete. Exercitiul l-am facut atunci cand am aflat de pe un blog ca in numita salada se pun seminte de susan. Seminte de susan? am facut ochii mari? La mine (adica in orasul asta), Cesar salad inseamna diverse frunze de salata, poate rucola daca esti norocos, pui, bacon, crutoane, rosii mici si parmezan. Cateodata un sos de salata ce pare sa zica “ha! credeai ca slabesti daca mananci salata? iti arat eu tie!”. Alteori, obisnuitul ulei cu otet (pardon “vinaigrette”).

In primele 5 retete pe care le-am vazut pe cooks.com, nici urma de pui sau bacon sau rosii. Intr-una era chiar galbenus de ou. Intr-una scria 3 cani de paine alba.  wow! Sosurile erau toate cu mustar si pareau complicate.

In fine, postarea asta nu are nici n rost, decat minunarea mea “cate bordeie, atatea salate cesar”.

Stiu ca Salgado e faimos, dar eu l-am descoperit de curand si m-a fascinat site-ul lui, plin de poze cu megaorase, imigranti si tinuturi exotice:

Mi-am adus aminte de el, citind despre expozitia de fotografii interzise de la Tetru National. Eu una l-am descoperit intamplator, datorita cafelei “illy” si a unei expozitii comandate de celebra firma.

Nu as putea sa spun de ce am incetat sa mai scriu. Probabil din lipsa de chef. Probabil din cauza ca incerc din greu sa imi ordonez viata. Acum doi ani, am speriat un tip intr-un bar vorbindu-i despre ordine. Matematica mi se parea interesanta pentru ca iti pune ordine in ganduri. Interesant ca a fost destul de politicos sa ma asculte o seara intreaga desi a plecat speriat. Asta m-a amuzat cel mai mult. Stiu o fata care aproape s-a culcat cu un tip de politete - a stat o seara intreaga cu el, apoi l-a sarutat cand a condus-o acasa, apoi l-a invitat la ea in camera, pentru ca tipul astepta nesovaitor. I se cuvenea. Noroc cu micile probleme feminine ca a scapat. A doua zi povestea cum i se parea extraordinar de nepoliticos sa ii dea papucii - asta din categoria mare ti-e gradina.

Intre timp, am inceput sa merg la “brunch“. Un concept pe care multi ani nu l-am inteles si nu i-am vazut rostul. Se pare insa ca dincolo de un oarecare snobism, e greu sa imi vad fostii colegi de apartament in alta zi decat in weekend, iar atunci se poarta brunch-ul. In plus, avem gusturi mult prea imprastiate ca sa putem iesi seara in oras. Deci, daca iesim pe la 8-9 seara impreuna, suntem niste babe carcotase (Ok, nu e nimeni peste 35 si destule sub 30, dar asa ne comportam); daca ne vedem pe lumina, radem, glumim si mancam prea mult. Cateodata e muzica live si un bufet cu salate si patiserii si fructe, cateodata asteptam intr-o cafenea micuta sa prindem o masa ca sa mancam omleta, bacon, salata, clatite americane cu afine (da, e singura masa a zilei si dureaza mult).

A inceput sezonul la semla - practic, e o chifla scobita umpluta cu mandelmassa (un fel de martipan mai moale) si cu frisca. Cand am ajuns in Tara Zapezilor, am urat-o din toata inima - credeam ca e un choux a la creme mai nearatos. Acum, imi place ideea, nu neaparat prajitura. In februarie, a manca semla e un ritual. Initial, semla era mancata inaintea postului Pastelui, dar azi conotatiile cu Mardi Gras s-au pierdut si a ramas doar ritualul. Tara Zapezilor e o tara a ritualurilor. E greu sa iti dai seama de asta intr-o vizita. Supa de mazare si clatite joia, imbatat mort vineri seara, Ikea duminica, raci (crayfish - naiba stie ce sunt de fapt, dar sunt rosii) in ultimele zile ale lui august, inceputul lui septembrie, lussekatter inainte de Craciun si semlor in februarie, cartofi si sill (hering) la picnicul de Valborg (30 aprilie).

La un moment dat, ma gandeam sa fac o lista cu obiceiurile haioase din Tara Zapezilor (gen sala, festivalul de film, brunch, concerte, glögg, etc).

In fine, cum am o groaza de restante si idei de posturi care nu sunt scrise, inaugurez seria :D.

Imi place modul in care reusesc sa isi sustina artistii. La Sundance, un suedez a castigat World Cinema Jury Award si World Cinema Cinematography Award. Asta s-a intamplat pe 26 ianuarie. Marti, pe 5 februarie, are deja loc o avanpremiera a filmului, iar pe 8 februarie are loc premiera in cinematografe. Lansarea in cinematografe nu a fost probabil aranjata in ultima saptamana, dar e frumos modul in care reusesc sa afirme ca e important sa ai o cultura proprie (nu oameni intre doua varste care vorbesc pretios si complicat, ci tineri creativi - Jens Jonsson are 34 de ani).

Cateodata, imi doresc ca ziarele romanesti sa traduca din FT si sa nu isi mai puna imaginatia la incercare comentand stirile economice internationale. Problema e ca nici sa traduca nu se pricep.

Din “Evenimentul zilei“, am aflat ca Ben Bernake este “academician”, o traducere cum nu se poate mai proasta a termenului “academic”. Ben Bernanke a fost membru a ceea ce se numeste “academia” - adica profesor universitar. Nu are nici o legatura cu o eventuala “Academia Americana” asemanatoare cu Academia Romana. Daca se mentioneaza de multe ori acest lucru (faptul ca B.B. este ” an academic”, adica un profesor universitar, este tocmai faptul ca nu a avut experienta vasta de tarsait coatele prin sedinte la Fed). Mai este si problema ca articolul de pe site-ul cotidianul mentioneaza ca se asteapta ca Fed sa mai reduca rata dobanzii cu 25bp. Foarte frumos, numai ca la ora respectiva, Fed redusese deja rata dobanzii cu 50 bp - este asa de greu sa se actualizeze articolul? nu asta ar fi avantajul unui site? Ca nu citim stirile de ieri? (la fel Rudi Giuliani iesise deja din cursa pt presedentia SUA, dar la ei pe site, bineinteles ca articolele nu sunt actualizate). Vreo analiza a deciziilor presendintelui Fed? As!
Tot mai bine decat in “Cotidianul” unde ne sunt deja anuntate rezultatele deciziilor Fed. “Au evitat la mustata regresul economic”. Huh? Parca economia e o masina si poti sa spui exact cum ai ferit-o de un gard. La mustata. Daca citesti presa economica internationala, ziaristii si comentatorii isi musca degetele intrebandu-se daca o sa fie sau nu recesiune, dar noi stim “a fost evitata la mustata”.
In fine, nu stiu de ce ma mai mira articolele scrise aiurea din presa romaneaca (desi, zau, macar sa invete engleza cum trebuie si sa traduca din FT, Wall Street Journal s.a.m.d, ca macar in cativa ani invata si economie).

Mi-am promis sa nu mai scriu despre “4,3,2″, dar uite ca o fac inca o data. Ultima data - si nu scriu eu, ci e recenzia facuta in “The NewYorker” (care mi se pare inspirata si nu exaltata):

n the opening shot of “4 Months, 3 Weeks and 2 Days,” we see a table littered with crockery, a fishtank, and an ashtray. A hand reaches in from the left and taps the ash from a cigarette; only then do we pull back and discover to whom the hand belongs. Most directors would have done the opposite, especially at the outset of a film. But Christian Mungiu, who wrote and directed this new movie, is intent on a story about sundering, about the horror of being invaded and parted from ourselves, and this early case of dismemberment suggests that he has arrived at an honest, if disturbing, way to tell it.

The smoker is Gabita (Laura Vasiliu), a young Romanian woman. We are in a student dorm in Bucharest, and the camera roams the corridors like a hound. There is a strong sense that, were we to follow in the tracks of any of these people, we would stumble upon a crisis. As it is, one figure takes command: Otilia (Anamaria Marinca), Gabita’s roommate. She is cannier and more self-possessed than Gabita, yet there is something threadbare at the edges of her soul. The date is 1987, two years before the end of the Ceauşescu regime, and the middle-aged folk that we encounter seem to have made their accommodation with its rigors. It is the young who seem prematurely sapped, as is soon made clear when Otilia visits two hotels in an effort to book a room. In both places the clerk hardly bothers to look at her, and a smile is out of the question: for all the lack of overt political suppression in the film, something about the dulling of basic courtesies tells us everything about life under the totalitarian grind. Otilia, standing at the check-in desk, might be a lover, wearily seeking refuge for a tryst. In fact, she is dealing not with love but its consequences. And the love isn’t even hers.
Gabita is pregnant. By how many months, exactly, she is too vague to calculate. (That is the job of the title.) A listless victim of fate, she wants an abortion, and it is up to Otilia to help her through the ordeal. Abortion is illegal, hence the hotel room, and hence the arrival of Mr. Bebe (Vlad Ivanov), with his coughing car, his bullet-headed caution, and his unamusing name. He is a terminator, expert in the ending of advanced pregnancies, and you should be warned that “4 Months, 3 Weeks and 2 Days” flinches neither from the procedures nor the outcome of his trade. There is plenty here to fuel both sides of the abortion debate: the grim and possibly fatal results of driving the practice underground will strengthen the hand of the pro-choice lobby, but, equally, when Otilia kneels on the bathroom floor, surveying the remnant of lost humanity, half wrapped in a towel, the look of dark and wondering pity in her eyes is enough to convince us that here is a deed of unutterable gravity.

Yet this is not an issue movie. We are not being forced to vote, and the characters are defined less by any stated beliefs than by the moral texture of their actions. Look carefully at Bebe as he unpacks his briefcase of crude tools: he is made faceless, filmed from chest to thigh, and that suits his status as a predatory machine. And, once he has departed, having exacted a terrible payment for his services, look at Otilia: She leaves Gabita to rest and goes, as promised, to her boyfriend’s parents’ house for a birthday dinner. There she sits at a table, surrounded by gleaming food and idle chatter, her thoughts miles away and fathoms deep. Again, hands reach in from the side, this time for pickles and wine, but the camera holds steady, minute upon minute, and we gaze at her, face to face. How can people feast when she has just come from the pits of degradation, and must shortly return to dispose of an unwanted fetus? Disposal, incidentally, is recommended via the garbage chute of a high-rise apartment building; try going from this film to “Sweeney Todd,” with its corpses dumped for comic effect, and see how long you last.

All of which makes “4 Months, 3 Weeks and 2 Days” sound more or less unwatchable. Mungiu’s pacing is so sure, however, in its switching from loose to taut, and the concentration of his leading lady so unwavering, that the movie, which won the Palme d’Or at last year’s Cannes Film Festival, feels more like a thriller than a moody wallow. When someone approaches Otilia from behind, on an ill-lit street, you brace yourself for the worst. But the film stops short of the worst, by an inch—or, rather, it becomes a concise survey of how to deal with the worst. Do you cave in helplessly, like Gabita? Do you sour into something nastier than the system that bred you, like Bebe? Or do you summon your depleted energy, like Otilia, and brave it out? If so, are we allowed to imagine her, two years later, crowding with tens of thousands of others in front of the Central Committee building and howling down a tyrant? You bet.