daca m-ar intreba cineva ce am facut in ultimele 3 luni, raspunsul ar fi simplu – am plans. Chiar si acum, stau inchisa in baie cu laptopul in brate si plang. Nu stiu exact de ce.
Cateodata zic ca plang pentru toti prietenii pe care i-am avut langa mine anul trecut si care acum s-au mutat in alte tari – 5 dintre oamenii apropiati – alteori zic ca e pentru cei care mai locuiesc inca in oras si cu care am pierdut legatura, pentru ca viata noastra s-a intersectat la un moment dat si apoi s-a bifurcat. Pur si simplu, daca te gandesti, vezi explicatia logica si firul previzibil al povestii.
Sunt perioade cand de abia astept sa vin acasa de Craciun, sa fiu in brate la mama si sa plangem impreuna. Mama e bolnava de nervi, dar nu s-a tratat si nu se va trata niciodata. Plange. Cand eram adolescenta, avea accese de furie. Acum, are accese de neputinta. Tin minte ca am citit acum ceva timp un articol despre Diane von Fustenberg (sau ceva in genul asta). Diane care a creat un model de rochie in anii 60 si pe urma s-a tot chinuit sa supravietuiasca in industria modei, femeie portretizata asemenea unui titan. Un singur lucru imi amintesc din revista respectiva – pledoaria lui Diane ca nu a ajuns o victima pentru ca mama ei, supravietuitoare a unui lagar de concentrare, nu s-a considerat niciodata o victima. Mama mea a plans de cand aveam eu 15 ani, spunand ca e o victima a soartei si a propriilor ei intentii bune. In ianuarie se implineste un an de cand nu am mai vazut-o. Mi-e dor de ea si de Bucuresti si de mine la 19 ani. Mi-e dor de fetele cu care colindam Bucuresti-ul si ne sacaiam.
Sunt dati cand pur si simplu plang din cauza ca nu stiu ce o sa fac cu teza mea, cu slujba de dupa doctorat. Marele Victorian imi indreapta pasii cu siguranta, dar eu nu sunt deloc convinsa de directia pe care mi-o arata el. Ma indepartez din ce in ce mai mult de specializarea initiala, ma imbarlig tot mai mult intr-a lui. Numai ca asa imi pierd si putinul avantaj pe care il aveam, sunt sortita sa fiu un vesnic diletant, o sa scriu teza si atat. Nu pot sa gandesc asa de abstract cum o face el si nici nu vreau. Vreau sa dau timpul inapoi. Pe urma, de bine de rau, teza o scriu dar ramane slujba de dupa. O sa o gasesc sau nu, o sa fie intr-un oras dragut sau intr-o infundatura? Nu vreau sa ajung o mica scarta-scarta pe hartie. De asta mi-a fost frica toata viata, asa scurta cum a fost ea. Am vrut sa fac totul din pasiune si acum ma vad afundandu-ma in mediocritate si neputinta. Am obosit si creierul refuza sa mai invete ceva. E plin si da pe dinafara. Nu ii pasa de teza, de slujba, vrea o pauza. Daca tot vorbim de slujba de dupa doctorat, ce fac cu iubitul meu, care pleaca anul asta si va trebui ca dupa inca un an sa incercam sa nimerim macar in aceeasi tara sau pe acelasi continent!
Am ajuns si la el, la iubitul meu care trece printr-o perioada grea. Trebuie sa termine un proiect la care a lucrat in ultimii 5 ani si care trebuie sa ii asigure o slujba pt urmatorii 5-6 ani. Nu stie inca ce slujba sau unde si pleaca in ianuarie sa infrunte lumea si sa isi arate proiectul. Cand ne-am mutat impreuna, mai mult datorita lui decat datorita mie, am fost convinsa ca il voi sustine in perioada grea care il astepta. Perioada a fost grea – inca mai este grea si o sa fie grea cel putin inca 3 luni de acum incolo. Pe deasupra, am mai fost si eu cu noul obicei de a plange o data la doua zile.
Am plans din te miri ce – datorita tonului lui, ca nu ma respecta si face glume pe seama mea, ca a intarziat, ca a venit obosit si nu vrea sa mearga cu mine la plimbare, ca a venit seara tarziu si trebuie sa lucreze, ca nu ma intelege, ca nua ghicit ce voiam de la el, ca …. L-am trezit la 2 noaptea sa stam de vorba, sa imi clarific probleme existentiale. De multe ori, dimineata, vreau sa il sarut si imi vine sa plang – mi se pare clar ca nu ma pot opri din plans si omul asta trebuie sa aiba si el limita lui. Nu ma poate tine de mana cand plang la infinit, uitand de el si de problemele lui, aparandu-se contra unor acuze false si a unor toane. I-am facut zile fripte, iar el a facut cel mai romantic gest -a plecat o zi la o prezentare si mi-a trimis o carte postala din orasul vecin.
Daca as fi vrut sa il testez, cred ca nu as fi reusit sa o fac mai bine. Numai ca eu nu vreau sa il testez, eu doar plang si nu pot sa ma abtin si imi zic ca intr-o zi o sa plece, oricum trebuie sa plece si ne va fi tare greu sa fim impreuna, calatorii, gasit 2 slujbe care sa ne placa la amandoi si sa fie in acelasi loc, sau macar in vecinatate, la diferenta de un an – probleme aiuristice create de supraspecializare si de o piata a muncii care devenit prea flexibila si nu tine cont de dimensiunea umana a angajatilor. Asa ca plang, gandindu-ma ca sunt prea confuza si nehotarata ca sa supravietuiesc hopului si ca sigur il voi pierde. Stupid, pentru ca de ce plang mai tare, d’aia mi se umfla ochii mai mult si devin urata, d’aia il obosesc mai mult si il imping incet-incet departe de mine.
Cateodata ma intreb cum as putea sa ii arat recunostinta pentru ca ma suporta. Am obosit de spus “imi pare rau” si “multumesc”, dar bunul simt imi spune ca singura solutie e sa imi vina mintea la cap si sa devin cea care eram in mai sau in aprilie sau in martie. 9 luni de relatie – 3 luni zambitoare; 3 luni plecati, la distanta, vazandu-ne printre picaturi; 3 luni plangand. Cat poate sa mai suporte? Stau, ma gandesc, imi examinez comportamentul si imi vine sa plang. Pentru ca nu e drept, nu merita asa ceva. Pentru ca il iubesc si ii pun bete in roata. Mai am o speranta, sa dau vina pe pilula, sa o schimb inca o data, a 4 oara. Am mai fost deprimata din cauza lor. Ma intreb daca pot descoperi cauza unei depresii – hormoni sau oboseala psihica? ginecolog sau psiholog?
ma uit la mine si nu ma mai recunosc, nu ma mai pot concentra, nu mai zambesc, nu mai exist decat in stare lichida, a lacrimilor mari si calde care imi curg pe fata. Ochilor mari, umflati si cu cearcane li s-a adaugat un nas rosu. Nu pot dormi, fie de griji (pe care le stiu mici in comparatie cu altele pe care le-am avut, in comparatie cu altele pe care le au prieteni ai mei, in comparatie cu ce iti spune bunul simt), fie pentru ca mi-e frica sa nu imi stranga iarasi mana si sa ma pufneasca plansul, amintindu-mi ultima oara cand mi-am descatusat hachitele in capul lui.
:
), am descoperit povestiri care mi-au placut si mi-am promis ca in viitor o sa citesc mai multa proza romaneasca.
