Azi

o zi in care:

• am lucrat cu spor pentru prima data in ultimele 3 luni;
• mi-am rupt brelocul;
• am dezbatut convetiile existente in toate oraselele de pe glob (gen: iti bei cafeaua in veranda, inseamna ca vrei sa vorbesti cu vecinii; esti dator sa te enervezi pe vecini din dreapta sau din stanga periodic pentru a avea ce discuta cu ceilalti vecini, etc.);
• am aflat de site-ul http://www.iusedtobelieve.com/index.php, un fel de “copiii spun lucruri traznite”;
• am sarbatorit un an si doua saptamani de cand:

am facut contabilitatea si am constatat ca o intalnire si un buchet de flori au generat o adevarata furtuna (ceva asemanator “butterfly effect”):

* am doua prietene care ma intreaba zilnic ce mai fac, vreun mail, ceva, raportul!
* am un sef (marele victorian) care pare mai interesat de intalnirile mele decat de munca subalternilor. La ultima intalnire cu rusoaica, nu i-a discutat lucrarea dar a batut-o la cap cu intalnirile mele; m-a sunat luni de 3 ori cand nu eram in birou si de vreo doua ori pe msn – eram convinsa ca zbor din program;
* PiK si POk vor sa il chem pe respectivul maine la cina sa il cunoasca si ei;
* am primit 3 mailuri de incurajare inainte de intalnire (de la persoane diferite) plus doua sms-uri in timpul intalnirii (de la aceeasi persoana, care voia sa stie cum merge intalnirea);
* mama a plans la telefon ca o sa ma mut in Brazilia;
* am primit un telefon de la respectivul.

s-a transformat in ceva mai mult decat zvonuri.

Acum un an scriam despre fuga:

Tin minte ca, atunci cand am recitit insemnari mai vechi din blog, m-am gandit ca exista o tema care uneste toate insemnarile nezlanate. O tema a evadarii, a refugiului. La vremea respectiva, m-am enervat si am fost nemultumita.
Tin minte discutii cu S, in care el era brusc sincer, brutal de sincer si de deschis, iar eu ma inchideam brusc, incercam sa evadez din fluxul de sinceritate, in fata unei rani larg deschise.
Vineri seara, coboram scarile metroului, indreptandu-ma spre “cina, film si o bautura la El Indiano acasa”, indreptandu-ma spre un weekend alaturi iubitul meu. V-am zis? sunt indragostita. Nu ma indoiesc de asta. Nu ma indoiesc nici de faptul ca iubitul meu ma iubeste (ok, atat cat e posibil pt o fata sa nu se indoiasca, pt ca suntem fiinte care se ingrijoreaza si rasucesc o intamplare pe toate partile). S-ar zice ca duc o viata roz si pana acum, am fost surprinsa placut atat de mine cat si de el.
Vineri seara, coboram scarile metroului si, cand am ajuns la 3-a treapta, mi-am dat seama ca imi doream din tot sufletul sa ma intalnesc cu cineva. Cu un fost iubit. Imi doream sa ne salutam, sa pornim o discutie oarecare si sa lamurim toate neintelegerile care au fost vreodata intre noi. Eram convinsa ca asta era solutia ideala. Solutia la ce? Metroul a venit, am calatorit 45 de minute pana la cinema si am prelugit momentele in care eram singura, intrand in doua magazine de bijuterii inainte de a ma intalni cu prietenii mei.
Banuiesc ca veti spune ca am, evident, probleme. Ca nu sunt indragostita, ci vreau doar sa am pe cineva alaturi. Ca ma gandesc inca la fostul meu. Ca va e mila de bietul meu iubit, care nu merita asa ceva.
Ei, bine, nu. Habar nu am daca si alte fete simt nevoia sa fuga atunci cand se indragostesc, daca le e frica sa nu isi piarda o bucatica din sine, daca au un simt al conservarii propriei identitati atat de acut, incat isi pazesc cu strajnicie secrete inutile, isi creeaza o mica lume in care nu lasa pe nimeni. Pur si simplu, pt a pastra ceva numai al lor. Un fel de avaritie, daca vreti. O avaritie care supravietuieste in pofida momentelor de fuziune totala, de sinceritate extrema, de melanj emotional. Sau poate tocmai ca se hraneste cu aceste momente.
“tu esti de o franchete extraordinara” spunea mama, adepta jocutilor si a subterfugiilor feminine. “Esti foarte directa”, imi spune Juno. “esti asa, sincera si deschisa”, ma descrie un fost iubit. Oare? Ma intreb daca stiu ca, dupa o zi si o noapte de pasiune, simt nevoia sa fug in Galerian, sa imi iau o inghetata si sa ma pierd in multime. Ma gandesc ca o am pe Ursula alaturi si suntem in calatorie. In realitate, nu as vrea sa o am langa mine. Vreau sa fiu singura si sa ma pierd intre oameni. Asa ma regasesc.

Intre timp, am rezolvat problema fugii stand pe loc. Dau drumul la un post de radio de pe net, daca nu gasim ceva pe radioblogclub care sa se potriveasca dispozitiei mele. Inchid usa la birou si trag jaluzele la usa de sticla prin care trag cu ochiul colegii de pe coridor. Scot din geanta ultima carte pe care o citesc (acum The No. 1 Ladies’ Detective Agency ) sau un numar aleator din The NewYorker pe care l-am insfacat dimineata inainte de a alerga dupa autobuz. Daca nu, fug intr-o seara singura la film. Urmatoarea fuga va fi Labirintul lui Pan.