Totusi, vreau mult sa spun ca ambele au dreptate (si comentariile de la blog-ul Eloei o dovedesc din plin) atunci cand spun ca in Romania, notiunea ca femeile sunt proaste “by default” este complet acceptabila. De fapt, ceea ce e genial in blog-ul Eloei sunt reactiile pe care le starneste, pentru ca - nu-i asa? - nu e frumos sa generalizezi spunand ca barbatii sunt dobitoci dar e perfect ok sa generalizezi spunand ca femeile sunt proaste (si curve).
La fel, fara doar si poate, nimic mai normal decat credinta ca locul femeilor este in gospodarie si ele trebuie sa fie gospodine. Rari sunt barbatii care fac ceva prin casa. Intamplarea face ca familia mea sa fie compusa din femei puternice. Mult mai puternice si mai voluntare decat mine. Atat mama cat si cele doua bunici ale mele…nu stiu cum au reusit, nu stiu daca e meritul lor sau al barbatilor cu care s-au casatorit sau o combinatie dar atat tata cat si cei doi bunici ai mei ajuta la curatenie si in bucatarie regulat. Tin minte ca, atunci cand eram in clasa a-ntaia, mama a fost o luna in spital. Toate vecinele ma cainau ca o sa raman flamanda si nespalata, dar tata s-a achitat onorabil, ba chiar a incercat sa imi faca codite impletite spic si cand nu areusit, a rugat-o pe mama sa il invete. Atunci cand ajutau incasa, barbatii nu o faceau ca un favor ci pentru ca li se parea normal sa ajute pe cineva care lucreaza ca si ei, 8 ore pe zi.
Ce am invatat la scoala, inca din clasa intai? ca mama spala vasele/gateste/face curat iar tata citeste ziarul. Asta era rolul lui in gospodarie. Sa ne mai miram ca o fetita careia i se spune de mica ca ea va fi in primul rand o gospodina, care are doar exemple de barbati “de succes” si de femei care servesc - sa ne mai miram ca o astfel de fetita nu va avea aspiratii mai inalte decat sa se marite? Putini sunt oamenii care sparg tiparul social in care au crescut si incearca sa modifice stilul de viata acceptat de toti.
Mai am o vorba pentru toti cei care isi dispretuiesc vecinele care isi petrec ziua la bucatarie, gatind, calcand camasa sotului si dereticand prin casa: ei sunt in stare sa tina o gospodarie pe picioare fara probleme? sunt constienti de cata munca si “cunoastere” e nevoie?
Am declarat de mica ca nu ma intereseaza sa fiu casnica si nu m-a interesat sa invat asa ceva. De abia atunci cand am plecat in lume si am inceput sa am grija de mine, am invatat cata munca trebuie pusa sa transformi o casa intr-un camin si cat de important e sa te trezesti si sa ai o camera curata si frumoasa, sa mananci o mancare buna. Practic, te bucuri de mult mai multe maruntisuri in fiecare zi. Macar pentru acest lucru ar trebui sa fie in stare sa aprecieze femeile “proaste” din Romania.
Intodeauna, mi-am spus ca e vina femeilor, pentru ca le permit o astfel de atitudine. Inca mai am aceasta parere. Varsta m-a mai invatat insa ceva - m-a invatat cat de usor este pentru o femeie sa fie incalecata de soarta si de statutul ca ii este impus de societate, faptul ca trebuie sa lupte cu dintii pentru a-si crea rolul egal cu barbatul pe care si-l doreste, ca e mult mai usor sa fii purtat de val si sa ajungi sa speli vasele si sa nu mai ai putere de altceva. “Cum incarunteste o blonda” de Adriana Bittel exprima acest fapt mult mai bine decat as putea eu sa o fac. Daca nu ar fi fost mama (sau mai bine zis, daca nu ar fi fost tata), probabil ca as fi renuntat de mult la astfel de idei, cocosata de soarta si de vreun dobitoc decare m-am indragostit. Asa, mi-a fost mult mai usor, pentru ca am cunoscut de mica un alt fel de viata.
in incheiere, un articol aparut de mult in Oservatorul Cultural si recomandat de o prietena care sper sa isi continue blog-ul de abia inceput:
Emanciparea de butaforie
sau Mascarada sociala a rolurilor de gen (simulacrul egalitatii de sanse)
Ilinca BERNEA
Ce inseamna in fond sa fii feminist? Sa admiti ca traim intr-o retea culturala in care, datorita sexului pe care il au, femeile sint clasificate intr-o categorie depreciata, inferiorizata… In acest sens, orice persoana care admite ca femeile si barbatii trebuie sa aiba parte de sanse, drepturi, libertati si criterii de evaluare egale pot fi considerati feministi, pentru ca adeptii patriarhatului neaga legitimitatea acestui lucru… Aici intervine si ipocrizia sau demagogia multora dintre traditionalisti care, pe de-o parte, se declara egalitaristi si, pe de alta parte, sustin infocat perpetuarea rolurilor de gen si a standardelor consacrate, prin referinte „nevinovate“ la faptul ca „e bine ca femeile sa nu isi piarda feminitatea“, unde „feminitate“ inseamna sensibilitate lipsita de luciditate rationala, gratie lipsita de forta, vulnerabilitate, atractia spre universul domestic si erotic, lipsa de spirit competitiv, absenta unei vocatii profesionale sau a unui destin social s.a.m.d.
„Defeminizarea“ femeilor este un fapt inerent emanciparii lor culturale, insa o revolutie morala autentica ar coincide, dupa parerea mea, si cu „demasculinizarea“ barbatilor, cu disolutia standardelor de gen intr-o forma de umanism libertarian in care judecatile de valoare sa nu se mai cramponeze de dimensiunea de gen a persoanelor. Lipsa unui sistem de valori unitar este cel mai problematic aspect al incercarii civilizatiei democratice de a se rupe de patriarhat. Perpetuarea standardelor duble prin educatia de gen administrata dupa conventii sexiste, faptul ca nu sintem judecati ca oameni, ci in functie de modul in care intruchipam un ideal de „masculinitate“ sau „feminitate“ este cea mai spinoasa problema cu care trebuie sa se confrunte reformatorii sistemului cultural traditional.
In Romania exista trei tipuri de abordare a feminismului: cel teoretic, ilustrat de studiile si publicatiile care abordeaza problematica de gen, cel militant, care tine cumva tot de spectrul teoretizarilor consacrate, dar care se manifesta in plan civic si politic, si cel non-conventional, care, in opinia mea, are cel mai mare impact asupra intelectualilor si asupra evolutiei modelelor culturale si care se propaga in zona creatiei artistice. Exista, pe de-o parte, un discurs feminist explicit care tine de mainstream-ul teoretic si politic si, pe de alta parte, demersuri feministe neasociate vreunei ideologii. Altfel spus, exista feministi care isi asuma public aceasta calitate si feministi nemarturisiti, care nu sint, poate, nici macar initiati in vreo doctrina feminista. Eu am facut parte din a doua categorie, fara sa fiu constienta de dimensiunea feminista a creatiilor mele literare, si, ulterior, dupa ce am intrat in contact cu operele unor filozofi feministi, am ajuns sa ma incadrez in prima categorie.
E foarte importanta aceasta observatie tocmai pentru ca un feminist „inconstient“ este, in esenta, un promotor al unor conceptii si perspective non-patriarhale, chiar daca nu se revendica ideologic si conceptual din gindirea feminista. Acelasi lucru se intimpla si cu majoritatea misoginilor care sint ne-declarati si care actioneaza „sub acoperire“. Asadar, avem de-a face cu doua straturi de feminism, unul asumat, iar altul ceva mai organic, funciar, dupa cum avem de-a face cu doua tipuri analoage de patriarhalism.
In politica arareori ne confruntam cu un discurs feminist explicit. Paula Ivanescu este una dintre exponentele acestei orientari, insa majoritatea politicienilor se sfiesc sa abordeze problematici de gen din perspectiva feminista, ca si cum chestiunea sanselor egale nu s-ar racorda la problema emanciparii femeilor din patriarhat.
In limbajul politic curent exista un sindrom fobic manifestat la adresa terminologiei feministe, o eludare ostentativa a oricaror trimiteri care ar putea „leza“ sensibilitatile electoratului la „valorile traditionale“, iar paradoxul le sare in ochi flagrant celor care urmaresc succesiunea narativa a cliseelor politice referitoare la „promovarea egalitatii de sanse“ si conservarea „spiritului traditional“, pentru ca patriarhatul, ca sistem de valori, nu poate coabita cu egalitarismul intre sexe. Sint doua paradigme culturale care se bat cap in cap.
Majoritatea prejudecatilor locale intretesute in jurul notiunii de feminism provin dintr-o raportare complet eronata la asa-zisa „expansiune a demersurilor feministe“, deoarece mai toti cei care isi manifesta aversiunea fata de feminism se raporteaza la produsele mass-media destinate femeilor sau la aparitiile la rampa ale unor femei de succes, confundind imaginea sociala a unor persoane si (sau) discursul de presa asociat genului feminin cu o miscare feminista autentica.
Intr-un fel, fenomenul resentimentar este de bun augur, pentru ca publicul respinge niste false modele ale emanciparii, iar dezgustul fata de prototipurile feminine afisate public este dezgustul fata de clasicul tipar de feminitate. Nu exista nici o emancipare reala in spatele majoritatii aparitiilor publice ale femeilor sau in imaginea tiparelor feminitatii vehiculate in presa. Ceea ce pacaleste este faptul ca femeile care intruchipeaza tipul ancestral de feminitate au migrat din zona privata in cea publica, au devenit vizibile, si-au deplasat gineceul (inteles ca spatiu vital) si problemele aferente conditiei lor proscrise in patriarhat (aceea de mama, nevasta, fiica, servitoare, amanta a barbatilor) din interiorul casei in agora. Se definesc, in continuare, ca fiinte, prin rolul traditional de „femei“, centrul de greutate al existentei lor fiind tot acela de „parte complementara“ a barbatului si nu de fiinta umana in toata puterea cuvintului, mai exact continua sa fie mai degraba femei decit oameni. Nu se definesc in sine, ci in raport cu partea masculina a umanitatii…
Insa emanciparea presupune in primul rind o revolutie interioara, o transformare radicala a personalitatii, a motivatiilor, a viziunilor asupra existentei, a virtutilor femeilor. Pentru mine, emanciparea imseamna responsabilizare, luciditate, interogarea unei problematici profunde, generozitate, sensibilitate. In sensul acesta gindesc eu feminismul. Modelele de feminitate consacrate social si propagate mai ales prin mijloacele trivializante din mass-media sint o bataie de joc la adresa idealurilor feministe.
Cel mai suparator gasesc modul in care se manifesta asa-zisele femei de succes, care se exprima virulent impotriva feminismului, desi ii datoreaza enorm, pentru ca fara miscarile femeilor din secolul trecut nu ar fi avut niciodata sansa unei cariere sociale, profesionale etc. De aici se poate trage concluzia ca astfel de femei sufera de un sindrom care poate fi numit nostalgia „iresponsabilitatii“ si a gineceului. Doar cineva nemultumit si nefericit cu propria independenta se poate arata dezgustat de cei care sustin apologia independentei si autonomiei…
Asadar, un prim obstacol in calea demersurilor feministe il constituie misoginismul femeilor si adeziunea lor, fatisa sau nemarturisita, la patriarhat. Un alt obstacol in calea transmiterii ideilor feministe as zice ca rezida in curentul dominant din gindirea acestei epoci, care este instinctualismul. Teoria determinismului biologic, pe care Andrea Dworkin o numeste „cea mai periculoasa si mai nociva idee din istoria omenirii“, se afla la baza majoritatii formelor contemporane de misoginism patriarhal si misandronism feminist. In contrapartida misoginismului virulent al sfirsitului de secol al XIX-lea si inceputului de secol XX, centrat pe teza superioritatii spirituale masculine care rezida in datele fiziologice ale barbatilor si care dezvolta in termeni de delir falocentric ideea ca femeile ar fi „barbati castrati“, a aparut, in valul doi de feminism, o orientare maternalista, care reproduce tiparul, sugerind, in contrasens, ca barbatilor le lipseste o dimensiune esentiala, si anume aceea a maternitatii biologice, iar din acest motiv sint un fel de handicapati, incapabili de daruire, cruzi, agresivi, egocentrici etc.
Sexismele si insultele proferate de ambele parti se inscriu undeva la limita dintre grotesc si orbire psihotica, dar pot parea si de-a dreptul ridicole daca sint percepute cu un oarecare simt al umorului. Acestea sint efectele extreme pe care le-a produs instinctualismul in cimpul conceptiilor segregationiste dintre sexe: convingerea, nefondata nici macar empiric, ca barbatii si femeile ar fi specii diferite, ca „biologia e destin“ (Freud), ca tot ceea ce intreprindem in plan sufletesc se circumscrie unui foarte strict program fiziologic, ca tot ceea ce a creat vreodata omenirea in sens spiritual este o propensiune a „imperativelor instinctuale“ etc. Acest dogmatism conceptual este expresia cea mai vie a spuselor lui Toller Hinkemann: „Lumea si-a pierdut sufletul, iar eu am devenit totuna cu sexul meu“ sau a viziunii lui René Guénon referitoare la orbirea si decadenta spirituala care au inceput sa se produca o data cu „solidificarea lumii“ din reprezentarile noastre. Exista multe forme de structuralism, insa cel biologic este de departe, in ce priveste specia umana, expresia unei erori si orori reductioniste de mari proportii.
Pe cit de reprobabila stiintific este o atare viziune, pe atit de nociva este in planul axiologiei umaniste, deoarece, daca barbatul si femeia „sint specii diferite“, atunci nu se vor putea niciodata supune unui sistem de valori unitar, iar sexismul inteles ca segregationism interuman isi va urma cursul intr-o alta insiruire de idei, chiar daca patriarhatul va fi incet-incet abolit. Prin sexism inteleg tendinta unui sistem cultural de a defini caste sexuale, de a dicta barbatul si femeia, de a plasmui genuri si de a constringe, prin educatie, individualitatile umane sa se conformeze standardelor de gen. Pentru femeile care nu se incadreaza in tiparele de feminitate sau pentru barbatii care nu se incadreaza in cele de masculinitate percepute cultural, existenta sociala a fost, este si va continua sa fie un permanent supliciu, un neincetat proces public sau intim, in care vor fi acuzati de „anormalitate“, „non-conformism“ sau chiar „lipsa de autenticitate“. Cei care nu intruchipeaza genuri pure vor fi automat considerati devianti. Daca exista in natura fiecarui individ o predispozitie spre un tip de caracter, cu siguranta vor exista mostre de comportament masculin sau feminin si in absenta oricaror exigente sociale genizante.
Ipoteza sexista a determinismului biologic a functionat intotdeauna in fundalul conceptiilor patriarhale. Simtul comun a preluat discursul, prin mass-media, iar acest simt comun dicteaza „femeia si barbatul“ mai abitir decit toti „misoginii luminati“ din istorie, deoarece simtul comun nu poate distinge intre o realitate fenomenala si una conceptuala, intre structuri innascute si structuri dobindite, intre inclinatii naturale si inclinatii cizelate cultural, intre instinct si problema constructelor rationale cu privire la instinctualitate etc. Asadar, peste tendinta dominanta din zona intelectuala, care este oricum discutabila, se suprapune moda instinctualista, moda idolatriei trupului, moda angoasei si a maniei sexuale, moda genizarii la scara industriala a tuturor gesturilor, aspiratiilor, cautarilor si dorintelor omenesti, moda exhibitionismului sexual, a depersonalizarii si despiritualizarii erotismului…
Dihotomia suflet-corp a fost abolita prin aneantizarea ideii de suflet. Chiar si mare parte dintre cei care contesta aceasta dihotomie o fac in favoarea transferului total al sufletului in corp, a reducerii identitatii fiintei la identitatea corporala care, deposedata de suflet, devine o vacuitate, o categorie impersonala. Acestia afirma ca nu exista o antinomie intre suflet si corp, sufletul urmeaza destinul corpului, sustin ei, in vreme ce o gindire romantic-idealista infirma dihotomia, sustinind ca trupul este cel care se supune destinului sufletesc. Ceea ce in alte epoci era considerat fundamental uman a devenit, in zilele noastre, teren genizabil: femeia si barbatul androizi, construiti dupa retetele mass-media, au ajuns sa infulece omenescul din noi. Cu alte cuvinte, s-a produs o dubla alienare: pe de-o parte cea generata de curentul cultural materialist si, pe de alta, cea determinata de evolutia tehnologica prin care simtul comun a preluat puterea si a ajuns sa genereze discursul dominant.
Motivul pentru care feminismul nu si-a atins telul se datoreaza, dupa parerea mea, feministilor care nu sint citusi de putin solidari intre ei. Nu vreau sa aduc nimanui acuzatii si nu cred ca o unanimitate de opinii ar fi un „deziderat“ demn de sustinut: nu poti fi solidar cu oricine si cu orice sub spectrul generic al unei ideologii. Interesele femeilor si feministilor, deopotriva, sint divergente, dupa cum sint si utopiile catre care aspira diferite categorii de umanisti. In acest sens gasesc remarcabila teoria convenabilitatii schitata de Mihaela Miroiu in lucrarea sa de referinta Convenio. Eu consider ca epoca instinctualista a facut mai rau femeilor decit orice alta forma de patriarhat si nu pot fi solidara cu cei care considera ca s-ar fi produs vreo emancipare reala a „sexului slab“, nu ma pot coaliza cu partizanii instinctualismului care isi spun feministi s.a.m.d. De ce resping acest curent?
Pentru ca a exploatat „corpul omenesc“ mai mult decit oricare alta epoca, pentru ca a distrus miturile iubirii, pentru ca a golit erotismul de mister, pentru ca a dezvrajit lumea ca sa inlocuiasca magia intrinseca a lucrurilor cu o cunoastere superficial-mecanicista, pentru ca a redus spiritualitatea la ratiune, atractia dintre oameni la starea de experienta cotidiana si dragostea la copulatie. De ce consider ca a facut mai mult rau femeilor? Pentru ca le-a transformat din obiecte sexuale domestice in obiecte sexuale publice, ceea ce le expune, in plus, la vinatoarea libidinala, pentru ca le-a creat prin pornografie o imagine de nimfomane, care le pune permanent in pericolul de a fi hartuite, jignite sau agresate sexual, pentru ca le focalizeaza in dimensiunea lor trupeasca si le cultiva obsesii fizice, pentru ca le insulta prin pornografie si prin industria cosmetica, pentru ca le constringe la un tip de feminitate de o frivolitate si superficialitate extreme, pentru ca induce ideea ca independenta si iubirea sint categorii antagonice, pentru ca, asa cum preciza Mary Daly, le face sa-si canalizeze energiile creative si mentale spre obsesii genitale, pentru ca le pretinde un tip de „feminitate viscerala“.
Pina la urma, feminismul e doar un cuvint, un termen ca oricare altul, caruia ii dam ce semnificatii vrem, ne convin etc. Nu stiu daca e suficient sa te declari feminist ca acest lucru sa fie o dovada ca, realmente, sustii o cauza umanista, nu stiu daca feministii auto-intitulati nu sint, la rindul lor, sexisti sau oportunisti sau in ton cu ultimele cerinte politice.
