Din Tara Zapezilor

Nu, nu urmeaza o descriere a celui mai fitos bar din Budapesta. De fapt, titlul postarii e un citat, un citat dintr-un mail primit cu ani in urma. Autoarea mail-ului statutse un weekend in Bp cu un an  in urma, apoi revenise in drum spre Viena pentru inca o seara. Reactia mea a fost “Alo! cum poti sa zici de barul tau favorit cand tu nu stii decat 3 baruri? cum poti sa scrii un email de parca ai trait toata viata acolo?”

Zilele astea, a inceput sa imi dea lecti cineva despre tara zapezilor. Ok, accept lectii de la cineva care stie mai multe decat mine despre acest subiect. Nu accept lectii de la persoane care petrec un weekend intr-o tara si apoi s-au lamurit! au vazut tot ce era de vazut si stiu. La fel de enervante sunt persoanele care stiu totul despre o tara pentru ca au avut un curs in facultate si apoi dau lectii indigenilor. E o diferenta intre un specialist si cunostinte spoite, dar, bineinteles, specialistul stie destul de multe ca sa nu se bata cu pumnul in piept.

pentru cei care inca nu s-au lamurit, aceasta postare e o defulare impotriva celor care “stiu”. M-am izbit de atoatecunoscatori si datatori de verdicte in ultimele zile, de persoane auto-declarate genii si, cum nu am putut sa pun dusul rece pe ei (stricam laptopul), m–am hotarat sa  scriu platitudini pe blog.

O colectie de link-uri in care se discuta subiectul imigratiei si al legalizarii diverselor aspecte ale legalizarii. Incepem cu un articol din Economist care face referinta la un blog “not sneaky” si ne trimite la postarea despre cat de “rai” trebuie sa fie cei care doresc sa puna in bariere liberei circulatii a muncii.
Un pic si despre Europa (Franta) intr-un articol din Spiegel.

Bineinteles, nu pot sa uit una din ultimele “achizitii” in blogroll - blogul economistului George Borjas.

Sper sa nu continui tot punand link-uri la alte bloguri, dar, pana una-alta, imi place sa pun link-uri catre articole mai bine documentate si cu mai putina atitudine decat ce se gaseste prin presa noastra.

Nu stiu cat de mult a fost discutat in Romania cazul Gunter Grass . Pe scurt, GG a primit Premiul Nobel pentru Literatura in urma unei lungi cariere in care a luptat (ca personalitate publica, prin discursuri, articole, carti, atitudine) sa curete Germania de toate urmele naziste. In vara anului trecut, am citit un articol despre scandalul starnit de acest “stalp al societatii” germane si “arbitru al moralitatii” atunci cand a marturisit in autobiografia sa ca a fost ofiter SS. Din comentariile mele, probabil deja ati ghicit ca Gunter Grass nu imi e simpatic. Probabil din cauza ca sunt mai amorala de felul meu sau pentru ca am citit prea mult Ibsen, nu stiu…

In orice caz, as vrea sa recomand tuturor urmatorul articol din The NewYorker. Gunter Grass povesteste despre “cum si-a petrecut razboiul”.

Iata cateva fragmente:

It happened while I was serving in the Luftwaffe auxiliary—a force made up of boys too young to be conscripts, who were deployed to defend Germany in its air war. The service was not voluntary but compulsory then for boys of my age, though we experienced it as a liberation from our school routine and accepted its not very taxing drills. Rabidly pubescent, we considered ourselves the mainstays of the home front. The Kaiserhafen battery became our second home. At first there were attempts to keep school going, but, as classes were too often interrupted by field exercises, the mostly frail, elderly teachers refused to travel the wearisome dirt road to our battery. [..]

And we boys did, in fact, inflate ourselves to men when we stood at attention with our guns by our sides or presented them or marched with them on our shoulders. You might say that we took the expression “A soldier’s gun is a soldier’s bride” literally. We thought of ourselves as engaged, if not quite married, to the 98 carbine.

De ce il recomand? Pentru ca, undeva, in inima asta cinica de soim al patriei in Epoca de Aur, povestea lui Gunter Grass in totalitatea ei (a tineretei fesciste si a premiului Nobel) m-a impresionat si confirmat ca e OK sa fim cinici.

… din pacate in engleza, dar fermecator oricum:

Misha had appeared chez Viktor a year before, when the zoo was giving hungry animals away to anyone able to feed them. Viktor had gone along and returned with a king penguin, Abandoned by his girlfriend the week before, he had been feeling lonely. But Misha had brought his ownkind of loneliness, and the result was now two complementary lonelinesses, creating an impression more of interdependence than of amity.

(Andrey Kurkov, “Moartea Pinguinului“)

Adevarul este ca atunci cand sunt foarte trista, foarte bucuroasa sau foarte ocupata, nu pot sa scriu in blog. Ma intorc spre blog atunci cand viata mea e echilibrata sau molcoma si calduta, altfel ma intorc spre mine insami. Acum vreo doua saptamani, am vrut sa scriu in blog, sa impartasesc un mic fragment care m-a facut sa zambesc printre lacrimi. Pana la urma, l-am trimis prin email cuiva drag. Raspunsul care a venit imediat, in mijlocul noptii, nu a facut decat sa confirme inca o data cat de diferiti suntem, cat de opuse sunt sensibilitatile noastre. Aproape ca ma intreb ce naiba caut in relatia asta. Aproape, pentru ca exista toate acele momente marunte, in care radem impreuna, in care stam impreuna pur si simplu si nu e nevoie de cuvinte care imi aduc aminte de ce suntem impreuna, pentru ca exista acele momente in care unul dintre noi e gata sa se prabuseasca si privirea celuilalt il sustine.