Pentru toti cei care l-au indragit pe Peter O’Toole atunci cand era tanar, inalt, cu ochi albastri si o fermeca pe Audrey Hepburn in “Cum sa furi un milion”, sau in Becket sau in… o groazade alte filme:
Cantecul e din coloana sonora a filmului Venus, pe care l-am vazut de curand.
Mi s-a rupt inima vazandu-l pe O’Toole batran si pricajit. Am plans la sfarsit. Bineinteles ca filmul nu seamana cu trailerul, cu ce am inteles din comentarii/critici, etc. “Quickly paced, sharply written” spune un comentator de pe imdb si nu pot sa fiu de acord. Ritmul filmului mi s-a parut lent, glumele nu pot fi descrise ca “sharp” sau “witty”, nu sunt sclipitoare, spirituale sau neasteptate. Asta nu inseamna ca sunt proaste, sau ca dialogul e tampit. Pur si simplu, batranii din film sunt asa cum era bunicul meu si pensionarii lui. Dialogul curge lin, mai degraba zambesti decat hohotesti.
Ma asteptam ca Venus sa fie o mica intriganta si nu e decat o fata ca oricare alta, comuna, speriata si luptandu-se sa mai aiba o farama de integritate. E aspra, dar toti tinerii sunt asprii nu? Intr-un cuvant, mi-a placut.
Pana una alta, intr-un an in care am avut zile in care plangeam si nu ma puteam opri, am avut parte de momente frumoase. O declaratie de dragoste care a luat forma unei bicilete, a unei despartiri si a unei strangeri a mainii intr-o dimineata insorita, la micul dejun. Un paragraf perfect gasit pe prima pagina a unui roman. Capul retezat care se rostogoleste la sfarsitul cartii lui Pamuk - incredibil de frumos. Filme frumoase si faptul ca m-am simtit eliberata de Ken si pasiunea lui pentru filme obscure. Mi-a deschis ochii pentru un anumit gen de cinematografie si muzica, mi-a adus aminte de oamenii liberi si boemi din facultate si de multe ori cand ma uitam la el, ma intrebam daca parul lui rosu inchis e vopsit sau natural. Am zambit, am flirtat si mi s-a lipit de creier asemenea parfumului de iasomie. E bine sa simti ca ti s-au aerisit hainele. Bineinteles, frumosi au fost si oamenii, si faptul ca in sfarsit, am vazut poza unei persoane minunate, intalnite de mult pe un forum.
Cred ca motivul pentru care nu pot sa scriu prea mult intr-un blog e acelasi pentru care nu sunt in stare sa tin un jurnal. Cand eram mica, scriam pe foi volante si le ascundeam in caiete. Ideea gandurilor contradictorii aranjate pagina dupa pagina in acelasi caiet nu imi placea. La fel mi se pare aiurea sa postez azi despre economie si maine despre viata mea amoroasa, toate pe aceeasi pagina. Probabil e ceva din ordinea compulsiva a absedatilor, ordine care imi lipseste in viata de zi cu zi.
Pana la urma, cum am aruncat niste ganduri la intamplare pe pagina, e greu de gasit o fraza de incheiere potrivita. Insemnarea nu are nici o poanta, nici o concluzie, nici o finalitate. Probabil ca singurul final multumitor e “Noapte buna!” urmat de inchiderea veiozei de la noptiera.
