2 zile la Paris (sau “despre comedii romantice”)

Ultimul film pe care l-am vazut. E frumos, e haios, e inteligent, cei care l-au vazut mi-au zis ca seman si cu el si cu ea (daca se poate asa ceva – , probabil ca de-aia mi-a placut; desi ramane deschisa intrebarea cu cine seamana iubitul meu, daca eu sunt asa de implinita ca formez un cuplu).

Acum ceva timp citisem un articol, “A fine romance”, despre stereotipurile intalnite in comediile romantice din ultimul timp. Din fericire pentru cei carora le plac filmele romantice, se fac inca si filme inteligente, si comedii romantice inteligente. Pentru ca inca mai mai citam din filme ca “When Harry met Sally” (de ce nu e bine sa iti intimpini iubita, prietenii, rudele la aeroport) sau din “Annie Hall” (tineti minte cand Alvy gaseste un cuplu fericit, pentru ca erau superficiali si nu aveau nimic de spus nici unul nici altul?), e placut sa stii ca se mai fac filme ca “2 zile la Paris”, si e imposibil sa nu te sperii cand auzi ca americanii vor sa faca un remake dupa “L’ultimo Bacio”/”Ultimul sarut”. Nu poti sa nu te gandesti la “Vanilla Sky” in varianta originala.

Mi se pare imposibil sa pastreze nostalgia filmului, sa inteleaga rebeliunea dinaintea casatoriei, modul in care personajele se agata de visele lor de tinerete. Am deja in minte o serie de gaguri exgerate, la care o sa rad cu pofta, dar pe care le voi uita imediat. Mai mult pentru placerea mea, ultima secventa din film – despre frigiderul plin si covorul etnic de pe perete: