Banuiesc ca daca as fi trait in America, as fi rezonat altfel la povesti cu cowboy. “No Country for Old Men” este o poveste moderna cu cowboy; este ecranizarea romanului omonim al lui Corman McCarthy. Din pacate, nici numele lui nu imi spune mare lucru, desi faptul ca este comparat cu Faulkner si Melville ma face sa imi fie rusine de asta. Ok! am stabilit ca eu si cultura americana contemporana nu suntem cele mai bune prietene; din pacate nu reactionez la stimulii americani contemporani, in ciuda unora dintre blogurile pe care le citesc.
Lasand contextul la o parte si metafore si paralele vizibile celor sensibili cauzei, putem trece la film. “No Country for Old Men” este ceea ce ar fi vrut sa fie “A History of Violence” a lui Cronenberg. Este un alt film genial al fratilor Coen, alaturi de Miller’s Crossing, Oh, Brother where art thou?, Fargo s.a.m.d. Este povestea lui Llewelyn Moss , vanator sarac ce gaseste 2 milioane de dolari. Este povestea lui Cigurh, are omoara pe oricine intalneste (in fine, aproape, 90%) - si nu ii omora oricum; are un “cattle gun“, ciudata arma si ciudata alegere. Este povestea lui Ed Tom Bell, politist batran, harsait, “cu traditie”, din tata in fiu. Ed Tom incearca sa il ajute pe Moss, il urmareste pe Cigurh cu tenacitate si o oarecare lipsa de entuziasm. E un om ce isi face datoria. Putem face o “analiza pe text” sa gasim metafore si antiteze ieftine si pilde marete si universale sau sa explic de ce povestea nu e un cliseu ambulant explicand finalul diferit de al filmelor americane standard. Nu are rost.
Cinematografia este superba - peisaje frumoase, cadre echilibrate. Fiecare scena are un rost, chiar daca pur si simplu pentru a cunoaste un pic mai bine personajul. Violenta abunda, scenele de actiune sunt contrabalansate de ritmul lent al povestirii, iar actorii sunt la inaltime.
Una din scenele mele preferate se petrece intr-o benzinarie. Pur si simplu doi oameni se intalnesc si stau de vorba. M-au trecut fiori pe sira spinarii. Un strop, pentru savoare:….
pentru cei curiosi - un interviu cu McCormac si fratii Coen. Parerea mea e ca “No Country for Old Men” e un film tip “ignorance is bliss”; mai bine il gusti cu mintea deschisa, dar interviul nu dezvaluie nimic. E mai mult o discutie simpatica.
Fiind un novice in ale muzicii, habar nu aveam cine au fost Joy Division. Am ascultat muzica lor de pe youtube, am aflat povestea tragica a lui Ian Curtis - tragica, dar din pacate nu asa de neobisnuita. Un cantaret confuz, ducand o viata neregulata, alcool, femei, spectacole, sinucidere la 23 de ani. E trist, dar din pacate, nu neobisnuit.
Ceea ce e neobisnuit, e modul in care filmul te captiveaza, e atmosfera apasatoare, jocul actorilor aproape de perfectiune si mai ales Sam Riley care mi se pare genial in rolul lui Ian Curtis. Probabil comentarille de pe imdb sunt mult mai la obiect decat exclamatiile mele entuziaste. Tot ce pot sa spun e ca am ales filmul asta impinsa de prietenii mei, convinsi ca biletele vor disparea ca painea calda. Am intrat in sala plina de indoieli. Nu prea vedeam ce m-ar putea atrage la povestea standard a artistului “torturat”. Nu mi-am putut dezlipi ochii de la ecran. Acum, tot ce pot sa fac e sa ma comport ca o majoreta. Pur si simplu nu cred ca o astfel de poveste putea fi mai bine transpusa pe ecran. Actorii merita aplaudati (si au fost, caci la festivalul de film lumea nu tine cont de conventii si detalii, cum ar fi lipsa actorilor sa auda aplauzele).
Juno este o adolescenta care a ramas gravida. Cu Paulie Bleeker, unul dintre cei mai buni prieteni ai ei. Nu a fost ideea lui (toata lumea e de acord, numai el nu se prinde). Multi se mira, pt ca nu il credeau in stare. Juno se hotaraste sa faca avort, apoi se razgandeste si cauta un cuplu care sa adopte copilul.
Ce urmeaza e o poveste calda, o comedie inteligenta, un tur de forta al actritei Ellen Page. Personajele se construiesc incet, cu grija; povestea nu e previzibila, dialogul e amuzant. As mai vedea filmul inca o data, desi l-am vazut sambata. Nu stiam prea multe despre film inainte de a-l vedea - stiam ca multi dintre prietenii mei l-au apreciat, stiam despre adolescenta gravida din titlu si ca este o comedie, oarecum. Am ajuns in sala in ultimul minut si, din momentul in care filmul a inceput cu Ellen Page band de zor suc si in drum spre “supermarket”, am fost captivata. La modul simplist, toata actiunea filmului este hotarata atunci cand Juno se hotaraste sa isi dea viitorul copil spre adoptie. In realitate, ce se intampla in cele 30 de saptamani in care Juno isi duce sarcina la capat poate fi numit oricum numai previzibil nu. E amuzant sa vezi cum replicile sarcastice sunt contrabalansate de jocul actorilor, rezultatul nefiind nici sarcasm rece, dar nici sirop indulcit.
(cum nu mai gasesc videoclipurile pe youtube si dureaza pana ma dumiresc ce si cum cu wordpress-ul: http://ellenpage.org/ e o sursa buna de videoclipuri din film; preferatele mele sunt 1 si 5)
sunt fan Julianne Moore, iar povestea Barbarei Daly Baekeland pare a avea toate elementele necesare pt. a avea un film bun. E povestea destramarii familii Baekeland, povestea unei femei instabile, povestea unui fiu schizofrenic, povestea unei crimei celebre. Sex in diverse forme - anal, diferente de varsta, adulter, incest, sex in grup… Totusi. Oricat de infioratoare ar fi povestea ce sta la baza filmului, oricat de bine ar juca actorii, oricat de atent ar fi contruita atmosfera decadenta, filmul esueaza. Cel putin dupa parerea mea. Episoadele scurte in care vedem familia Baekeland in diferite ipostaze sunt plate. Pur si simplu, nu “simti” nici unul dintre personaje, acestea nu sunt construite din detalii, povestea nu se leaga si nu se dezvolta. Intr-un cuvant - yuk! Pacat de actori si de timpul pierdut.
Ce stiam despre Persepolis? Ca este un desen animat autobiografie. Suna o alegere ciudata, nu? sa ai o autobiografie desen animat (sau carte de benzi desenate).
Persepolis este povestea lui Marjane Satrapi. Marjane Satrapi traieste in Franta si este de origine iraniana. A trait vremuri interesante - revolutia ce l-a inlaturat pe sah, venirea extremei religioase la putere, razboiul Iran-Iraq. Poate tocmai de aceea a ales desul animat ca mijloc de exprimare. Ii permite sa nu analizeze minutios schimbarile politie, dar sa isi aminteasca cu caldura de prietenii din copilarie, de unchii executati, de bunica ei, de parintii ei…Secventele in care tatal ii explica evenimente istorice sau ultimele stiri sunt animate ca scene intr-un teatru de papusi. O scena cu o armata de fetite imbracate in cagule negre si intonand ritmuri religioase e amuzanta atunci cand e desenata sumar, dar iti face parul maciuca atunci cand vezi chipuri tinere impinse spre fanatism.
O intalnim pe Marjane - ii plac cartofii prajiti cu ketchup, Bruce Lee si vrea sa se rada pe picioare. Ii intalnim familia: parintii marxisti; bunica - femeie libera care in fiecare dimineata isi pune sanii ate 10 minute in boluri cu apa rece pt a le pastra forma, vaduva de prizonier politic; il intalnim pe unchiul Anoush, si el marxist, refugiat in URSS; intalnim prietenii lui Marjane din perioada traita in Viena, primii iubiti, primul sot, amicii de la petreceri clandestine. Aflam fapte socante despre Iran si regimul lui politic; pe de alta parte, daca am citit ziarele in ultima vreme sau “Reading Lolita in Tehran” sau orice alta carte despre Iran sau articol dintr-o revista respectabila, faptele in sine nu o sa ne uimeasca. Oricate artiole am fi citit, nu se poate sa nu o indragim pe Marjane atunci cand zice “Michael Jackson nu e simbol al decandentei occidentale…e ca Malcom X” sau sa nu simpatizam cu un cuplu de 21 de ani care se casatoreste pt a se putea tine de mana in public.
Tehnica desului alb negru e simpatica, e amuzanta, e potrivita pentru subiectul ales. Iti sugereaza foarte clar ca acestea sunt niste memorii subiective, amintirile unui copil, nu un portet minutios al Iranului. Nu se vrea o lectie de politica, ci o caricatura a ideilor politice si un portret al elor dragi.
Cine ar fi ghicit ca in Liban folosesc caramel pentru epilat? Eu nu. Asta a fost prima surpriza a filmului “Caramel”. O lume plina de femei, de mici placeri si mari probleme. Problemele sunt provocate de multe ori de barbati. Lipsa virginitatii, existenta unei sotii, existenta unei foste amante devenita sotie, curatenie, epilare, pedichiura, o noua coafura. O lume in care a-ti tunde parul e o decizie importanta, luata cu grija, gandindu-te la ce vor spune cei de acasa. In acelasi timp, o lume plina de caldura si de bunatate. Povesti de dragoste a caror evolutie o afli din amanunte si nuante. Barbati omniprezenti si rar vazuti pe ecran.
Probabil una dintre cele mai impresionante secvente din film e cea in care o tanara iese din coafor, tunsa, fericita si cu o expresie usor vinovata. Se uita surprinsa si entuziasmata in toate vitrinele magazinelor.
Inainte de a vedea “Waitress“, nu stiam la ce sa ma astept; stiam numai despre povesteatragica a mortii regizoarei filmului. Mai stiam si ca a fost primit bine la Sundace (fingers up!) si toata lumea isi amintea ce fata buna a fost Adrienne Shelly (oh, Doamne, poate e un fel de “Despre morti numai de bine”).
Din fericire, e un film la care te poti duce cu inima deschisa; nu trebuie sa iti place filmele obscure sau iti doresti sa impresionezi pe cineva pt a vedea filmul; e de ajuns sa iti placa culorile frumoase, sa vrei sa vezi o comedie (romantica - oarecum) si sa nu iti fie extraordinar de foame (sau sa ai acces la o punga cu crantanici, fiindca in film de vorba despre placinte).
E o comedie despre o femeie saraca, cu un sot oribil, un sef al dracu’, care ramane gravida…in fine, suna rau, nu ai crede ca e o comedie, si totusi… filmul este o lectie buna despre cum un regizor poate transforma o poveste. Mult umor vine din interpretarea actorilor, din pauze bine punctate si o engleza americana sudista, cu vocale taraganate si greseli gramaticale.
O buna doza se datoreaza scenariului (cine nu ar rade cand, intr-un moment tensionat, actiunea se opreste brusc si Jenna incepe sa inventeze “Placinta Nu Vreau Copilul lui Earl - quiche cu ou, brie si sunculita afumata”, “Placinta Imi Urasc Sotul” cu ciocolata amaruie si caramel).O doza la fel de buna se datoreaza modului in care e filmata povestea. Jenna cu un zambet larg pe fata, de indragostita, urmand rutina zilnica ca prin vis , cu un secret evident si neobservat de nimeni e o imagine simpla, dar sala de cinema radea in hohote la unison.
Les Temoins este un film cumintel, atat de cuminte cat poate fi un film despre SIDA, despre una din primele victime ale bolii. Un film care nu se sfieste sa arate sex homosexual, sau mame care nu isi iubesc copii, sau femei fericite singure sau intr-o relatie deschisa.
Probabil ceea ce mi-a placut cel mai mult a fost tocmai aceasta senzatie de normalitate, de minte deschisa care isi zice “da, asta e viata… ne indragostim de cine nu ne asteptam, iertam celor dragi mai mult decat e cazul, cateodata un strain face mai multe pentru noi decat o ruda de sange”. Daca e placut sa vezi un film in care homosexualitatea nu e privita ca ceva extraordinar (cum am perceput-o eu in “Mala Educacion” sau in “Hedwig and the Angry Itch” - filme ce mi-au lasat amintirea unei lumi colorate, fabuloase, aparte), in acelasi timp ma gandesc ca tocmai cei care ar avea nevoie sa le fie amintit acest lucru vor ocoli filmul.
- iupiiii!
