Waitress

Inainte de a vedea “Waitress“, nu stiam la ce sa ma astept; stiam numai despre povesteatragica a mortii regizoarei filmului. Mai stiam si ca a fost primit bine la Sundace (fingers up!) si toata lumea isi amintea ce fata buna a fost Adrienne Shelly (oh, Doamne, poate e un fel de “Despre morti numai de bine”).

Din fericire, e un film la care te poti duce cu inima deschisa; nu trebuie sa iti place filmele obscure sau iti doresti sa impresionezi pe cineva pt a vedea filmul; e de ajuns sa iti placa culorile frumoase, sa vrei sa vezi o comedie (romantica – oarecum) si sa nu iti fie extraordinar de foame (sau sa ai acces la o punga cu crantanici, fiindca in film de vorba despre placinte).

E o comedie despre o femeie saraca, cu un sot oribil, un sef al dracu’, care ramane gravida…in fine, suna rau, nu ai crede ca e o comedie, si totusi… filmul este o lectie buna despre cum un regizor poate transforma o poveste. Mult umor vine din interpretarea actorilor, din pauze bine punctate si o engleza americana sudista, cu vocale taraganate si greseli gramaticale.

O buna doza se datoreaza scenariului (cine nu ar rade cand, intr-un moment tensionat, actiunea se opreste brusc si Jenna incepe sa inventeze “Placinta Nu Vreau Copilul lui Earl – quiche cu ou, brie si sunculita afumata”, “Placinta Imi Urasc Sotul” cu ciocolata amaruie si caramel).O doza la fel de buna se datoreaza modului in care e filmata povestea. Jenna cu un zambet larg pe fata, de indragostita, urmand rutina zilnica ca prin vis , cu un secret evident si neobservat de nimeni e o imagine simpla, dar sala de cinema radea in hohote la unison.