Din Tara Zapezilor

cand sunt acasa, probabilitatea de a scrie de mama sau de tata e 0.9 - asta e; am fost tot timpul o familie mica, apropiata, care se calca pe nervi.

In ultimul timp, mama (pensionara de vreo 5 ani ? probabil mai mult) a devenit cam izolata. Ma gandeam ca as vrea sa se vada mai mult cu prietenele ei de la servici, cu cele din liceu cu care a pastrat legatura toata viata. Lasand la o parte comentariile ei rautacioase si iritabilitatea mea de sezon, se vedea clar ca e singura si se ciondaneste cu tata din lipsa de activitate.

Am incercat eu sa o indemn asa, un picut, sa se intalneasca cu X si Y - nu acum, dar in general - iar raspunsul care venea invariabil era “au familie, au nepoti, sunt ocupati”. O buna parte din prietenii ei au devenit bunici. Lasam la o parte faptul ca se incapataneaza sa nu vrea sa invite oamenii ci sa fie invitata (o inteleg, dar nu asa merg lucrurile, greu sa iti educi mama in 2 saptamani) si ne concentram asupra noului meu fix: e posibil sa fii fericit in starea ta de om “independent”, fara familie si copii atunci cand parintii tai sufera in mod evident ca nu au nepoti? nu iti reproseaza, nu te bat la cap (asta a incetat de cativa ani buni), ci pur si simplu iti dai seama ca ii afecteaza. Ii vezi cat de incantati sunt cand vorbesc de nepotii diversilor prieteni, ii vezi cum iti explica “au familie, au nepoti, sunt ocupati” si cum se entuziasmeaza cand intalnesc un prichindel cunoscut pe strada. E clar, pentru ei, e timpul sa aiba nepoti. Pentru mine, nu.
Am constatat asta dupa vreo 2-3 ore in compania mai multor specimene. Cam la fel s-a intamplat si cu viata de casnica - o zi petrecuta dereticand si gatind ma convinge repede ca imi mai trebuie o slujba. Culmea, nu ma vad ajunsa la 60 si ceva de ani fara nepot. Pe de alta parte, greu de pornit asa un “proiect” numai pentru ai tine pe ai mei ocupati.

Altceva nu prea mai am de zis. M-a frapat mult dorinta lor de a avea nepoti - mult mai evidenta decat in alti ani. Am auzit de multe ori replici de genul “parintii tai ar trebui sa te iubeasca asa cum esti si sa nu incerce sa te schimbe”. Nu le place programul meu, tunsoarea mea, majoritatea hainelor, ce fac, nu le-a placut cam nici unul dintre iubitii mei (inaltime, culoarea parului, camasa, nationalitatea) si nu pricep de ce nu am casa, familie si copii … ce mai! nu prea ne potrivim. Sunt de acord ca ar fi mult mai bine sa fie multumiti cu mine asa cum sunt; ar scadea nivelul de stres. Din pacate, nu e chiar asa de simplu. Nu e vorba de lipsa de iubire - mai degraba de compatibilitate.

sa ma intorc acasa. Mai mult pentru ca vreau sa fiu alaturi de “haita mea” si sa imi ling ranile. Sper sa ii pot tine piept mamei - are un talent inimitabilde a spune exact ceea ce doare, in cel mai incomod mod. Apoi, se uita plina de mirare si zice “pai, ce? nu-i asa?”, eventual inca o remarca despre adevarul incomod. Sper doar sa se abtina.

Ieri, in Tara Zapezilor, s-a sarbatorit St. Lucia (sau mai simplu “Lucia”). E un obicei frumos, care face intunericul de aici mai suportabil - alaturi de glögg, de pepparkakor si lussekatter. De cele mai multe ori, glögg-ul e mult prea dulce, dar asa-numitele glögg-party compenseaza dulceata vinului prin voie buna.

Ieri, am fost impreuna cu Marele Victorian si alti colegi la traditionala noastra Julbord (adica masa de Craciun). In tara zapezilor se poarta “bufetul”, asa ca si masa de craciun e tot un bufet - cu mult, mult peste. Hering marinat intr-o mie de feluri (ca aici), hering mai micut (strömming), somon rece sau gatit, diferite mezeluri reci din porc, sfecla, castraveti murati, chiftelute, carnati, cartofi fierti, niste cartofi mai ciudati numiti “Janssons frestelse” si bineinteles, deserturile ( printre altele, de fiecare data, am parte de orez fiert cu lapte -sau smantana, probabil, daca ma gandesc la consistenta).

Am avut parte si de colindatori in restaurant, fiindca la mesele zapezienilor se obisnuieste sa se cante, fiindca Lucia e o sarbatoare importanta (chiar daca se lucreaza). Marele Victorian si zapezienii prezenti au lacrimat la colinde. Eu m-am gandit ca si eu lacrimez la “Mos Craciun” si “Trei pastori”. Am revelatia unor caduri de Craciun pentru ai mei (ieeeeeeee!) La un moment dat, Marele Victorian ne-a explicat convingerea lui ferma conform careia copiii au nevoie de ritualuri.

Zgribulita in drum spre casa, am inceput sa filozofez si sa ma gandesc ca, mai mult decat copiii, adultii au nevoie de aceste ritualuri. Prin cate am trecut anul asta, imi face bine sa imi amintesc cum mergeam cu bunicul la biserica sa ascultam colinde de Craciun, cum continui sa fac acest lucru; la fel cu sarmalele si piftia de Craciun, mielul de Pasti si inconjuratul bisericii cu lumanarea la miezul noptii de Inviere. Mama m-a invatat sa imi pun o dorinta de fiecare data cand mananc ceva nou intr-un an. Inca mai fac asta cu prima capsuna, prima inghetata, prima cireasa… si sfidez pe oricine incearca sa rada de mine ca sunt copil mic. Mai rau, vreau sa raman copil un picut. Cred ca amintirile si ritualurile ne ajuta sa supravietuim atunci cand totul se destrama, cand ne e greu, cand ne simtim singuri. Pana la urma, din cauza asta lacrimam - fiindca vedem cum unele lucruri nu se schimba.

Un alt obicei haios de Craciun dintr-o tara cu iarna lunga: case din turta dulce (ma rog, pepparkakor, nu chiar turta dulce…):

Banuiesc ca lumea stie deja ca “4,3,2″ este nominalizat la Globul de Aur. Sa fie intr-un ceas bun!

cum blogul meu nu este “tematic”, cateodata, se mai strecoara si franturi din viata mea personala in blog. Cum nu sunt in tara, de cele mai multe ori, stirile ajung la mine fie deformate, fie cu intarziere, fie ma mira lucruri care nu mai mira pe nimeni acasa. Exista insa o constanta pe care inainte o percepeam ca atare, iar acum ma sperie (oarecum) si ma nedumireste. Eu nu inteleg de ce nationalismul extrem e privit ca “desteptaciune”, de ce e considerat acceptabil sa pui o natiune in aceeasi oala, dar doamne fereste sa ne faca altcineva acelasi lucru. Nu inteleg cum nimeni nu se oripileaza cand intr-o reclama TV se spune “daca as avea 2 milioane de dolari, mi-as cumpara piscina si doua tipe”.

Nu inteleg cum nu se lipeste de noi putin bun simt de a nu mai tipa ca suntem discriminati in timp ce noi suntem rasisti, misogini (sa nu mai zic de femeile care se declara misogine fiindca existe 3 pipite care le enerveaza), xenofibi, homofobi si lista continua. Nu inteleg cum un roman umblat prin lume declara cu mandrie “eu nu sunt nationalist, sunt ultra-nationalist”, tot asa cum nu inteleg cum o persoana cu bursa de studii poate sa afirme “lasa ca si romancele merita sa fie batute, ca sunt curve; umbla dupa straini”. Daca nu ar fi vorba de co-nationalii mei, m-ar pufni doar rasul. Asa, ma sperie, ca lipsa de sex sau un chelner care nu ti-a zambit nu sunt de ajuns pt astfel de izbucniri. Iar restul stau, dau din cap si ii dau dreptate.

Fara sa vreau, ma gandesc la filmul lui Mungiu si cred ca multi nu vad grozavia din film, ci se gandesc:

1. fetele sunt descurcarete;
2. gabita merita batuta de iubitul ei;
3. femeile sunt curve;
4. daca avortul mai era ilegal, aveam si eu sanse sa mai prind ceva;
5. domnul Bebe era:

• ungur,
• tigan,
• american,
• o combinatie dintre cele anterioare.

Nu mai tin minte in cate index-uri privind calitatea vietii si drepturile omului Australia apare ca o tara civilizata si ….aproape de perfectiune, asemenea tarilor scandinave. Daca te gandesti la clima din Australia si o compari cu ploile si intunericul din toamna scandinava, sigur castiga.

Din categoria “omul sfinteste locul“, o poveste oribila cu o fetita aborigena ce a fost violata si o judecatoare care a trimis violatorii la plimbare, afirmand ca singur fetita a fost de acord. Diferenta dintre noi si ei fiind ca opinia publica australiana conteaza. De cate ori nu ne-am scandalizat si noi afland diverse verdicte si de cate ori a avut vreun efect?

De ce e bine sa scrii despre o carte imediat dupa ce ai citit-o? Pentru ca esti inca prins in mreaja cartii. Asa s-a intamplat cu mine si “Mister Pip“. Am inceput sa citesc cartea atunci cand eram in mijlocul unei crize sentimentale si imediat, m-am lasat cucerita de cuvintele micutei Matilda si am uitat de ce se intampla in jurul meu. Apoi, criza s-a adancit iar eu am terminat cu inversunare ultima suta de pagini in timp ce el dormea pe saltea si facea planuri cum sa isi impacheteze lucrurile. Problema a fost ca, o data ce am terminat cartea, munca si nesinguranta sentimentala m-au facut sa tot aman. O sa scriu despre carte maine. In plus, voiam sa recitesc ultimele capitole, simtind ca am trecut prin ele cu furia unei locomotive. Poate pur si simplu voiam sa pastrez cartea in mine si sa nu o stric cu maruntisurile zilnice.

What I am going to tell results, I think, from our ignorance of the outside world. My mom knew only what the last minister had told her in sermons and conversations. She knew her times tables and the names of some distant capitals. She had heard that man had been on the moon but was inclined not to believe such stories.

Am pus fragmentul in engleza, pentru ca, oricat m-as stradui, ma indoiesc ca traducerea mea va avea farmecul, limbajul plin de sugestii si implicatii, ritmul molcom al originalului:

“Ceea ce voi povesti este, cred eu, rezultatul ignorantei noastre vis a vis de restul lumii. Mama stia numai ce ii predicase ultimul pastor, in conversatii si slujbe religioase. Stia tabla inmultirii si numele unor capitale indepartate. Auzise ca omul a pasit pe Luna, dar nu credea in asemenea povesti.”

“Mister Pip” este povestita de Matilda, o fetita de 13 ani care traieste in Bougainville. Cand am inceput sa citesc cartea, nu stiam mai nimic despre insula, despre conflictul dintre bastinasi si o corporatie miniera ce a dus la un razboi civil, habar nu aveam despre problemele populatiilor bastinase din Pacific, nu stiam ca Papua Noua Guinee este o tara cu 850 de limbi indigene la 6 milioane de locuitori, si nici ce e “pidgin“, limba in care e scrisa Biblia mamei Matildei. Unul dintre motivele pentru care mi-a placut cartea a fost modul in care credintele bastinasilor se impleteau cu povestea unui grup de copii carora li se citeste “Marile Sperante” de Dickens - “cel mai maret roman scris de cel mai mare scriitor al secolului XIX“.

“Mr. Pip” este povestea domnului Watts, ultimul alb ramas intr-un sat din Bougainville, cel care le citeste copiilor “Marile Sperante” in locul orelor de scoala. “Mr. Pip” este povestea Matildei si a celorlalti copii ce asculta povestea. “Mr. Pip” este povestea mamei Matildei, geloasa pe Dickens, pe Pip, pe domnul Watts, incercand sa isi invete fata legendele si traditiile locale. “Mr. Pip” este povestea unei comunitati izolate in timpul unui razboi civil brutal, sangeros si stupid, asemenea majoritatii razboaielor civile.

“Mr. Pip” este o carte pentru cei carora le place sa citeasca, pentru cei care gasesc un sprijin sau un refugiu intr-o carte. “Pip a fost povestea mea, chiar daca am fost o fetita cu fata neagra ca noaptea stralucitoare. Pip este povestea mea” (”Pip was my story, even if I was once a girl, and my face black as the shining night. Pip is my story” - originalul suna muuult mai bine :)). M-am indragostit inca o data de carte atunci cand am citit aceste fraze spre final. Toata lumea stie citatul lui Flaubert - “madame Bovary, c’est moi” - si de multe ori, lumea cauta in carti franturi din sufletul scriitorului, il analizeaza si para-analizeaza. Imi place aceasta recunoastere a cititorului ca o parte a mesajului ce e o carte. Imi place citatul, pentru ca imi aduce amine de mine la 12 ani, cand am citit pentru prima oara “Rebecca” si mi-am regasit toate complexele in eroina nenumita a cartii. Cred ca oricine a citit cu pasiune, se regaseste un pic in “Mr Pip is my story“; in plus, ideea ca o carte e buna daca imi atinge o coarda sensibila imi surade mult mai mult decat ideea unei carti bune, datorita unei structuri complicate si a unor fraze lungi, fara punctuatie si a unor capitole greoaie in care nu se intampla nimic.

Cand am inceput sa citesc cartea, reflectam cu cinism ca, daca actiunea cartii ar fi fost plasata in Londra, Paris, Bucuresti, iar eroina cartii ar fi fost o fata inchisa intr-un birou, probabil ca am fi strambat din nas si ne-am fi gandit ca e un pic patetica. Dar Matilda, datorita situatiei disperate in care e, are voie sa guste din plin din aceasta mica placere. Ea chiar nu are nici o scapare, nu poate sa faca nimic si singurul ei refugiu este imaginatia. Tocmai de aceea, una din lectiile trase de Matilda (”There is a place for embellishment after all. But it belongs to life not to literature” - “Exista un loc pentru indulcirea/infrumusetarea povestilor. Dar acest loc este in viata, nu in literatura“) ma unge pe suflet. Vocea Matildei este tot timpul lina, calma, si plina de bunatate.

Ce spun cei de la “New Yorker” despre filmul “Juno“:

Working with the director Jason Reitman (“Thank You for Smoking”), the terrific comedy writer Diablo Cody has fashioned a lovely little movie, “Juno,” told entirely from the point of view of a teen-age girl. Juno (Ellen Page), who lives in a suburb of Minneapolis, finds herself in a terrible fix—she’s pregnant at sixteen—and her reaction to her overwhelming new situation is to treat it with the same flip, pop-cult, high-school sarcasm with which she addresses everything else. She goes to the local abortion clinic but finds the place disgustingly casual (they hand out flavored condoms), and she decides to carry the baby to term. Up to this point, all that Juno does, including having sex in a chair with her friend Bleek (Michael Cera), is based on nervy impulse, and Ellen Page, a young Canadian actress, speaks rapidly and irritably, nailing Juno’s lines with easy precision. Looking for adoptive parents, Juno quickly finds what seems to be an ideal couple: the wealthy Lorings, who live in a beige-walled McMansion with furnishings out of an upscale home-decorating magazine. Mark (Jason Bateman), a fortyish composer of commercial jingles, connects with Juno’s taste in rock music and slasher movies, and his wife, the beautiful Vanessa (Jennifer Garner), badly wants to be a mom. “If I could just have the thing, and give it to you now, I totally would,” Juno tells them. She’s a shrewd girl, and very blunt, yet she’s taken in by her own gift for rude comedy, which, as we learn, masks a great deal of uncertainty. When she and Bleek fight, and the Lorings’ marriage begins to fall apart, her cool collapses into bewilderment and tears. Where are love and constancy to be found? Reitman stages Juno’s crisis with great tenderness, and enfolds it in a witty and playful formal frame: the narrative progresses through the seasons, starting in autumn, with the first three corresponding to Juno’s trimesters. The seasons are also punctuated by Kimya Dawson’s plaintively funny songs, and by passing groups of runners from Juno’s high school, including Bleek, whose golden shorts reveal his slender long legs—his best feature, according to Juno. Michael Cera enters a scene like a soft breeze. Tall and mop-haired, he’s so mild it takes us a while to realize how intelligent Bleek is, and how entirely he appreciates Juno’s humor. This couple is younger than the battling Seth Rogen and Katherine Heigl in last summer’s unwanted-pregnancy comedy, “Knocked Up.” They’re not ready for roughhouse in bed or anywhere else. When they argue, they can’t conceal their dismay even as they are winging insults at each other. “Juno” is a coming-of-age movie made with idiosyncratic charm and not a single false note.