Lucia

Ieri, in Tara Zapezilor, s-a sarbatorit St. Lucia (sau mai simplu “Lucia”). E un obicei frumos, care face intunericul de aici mai suportabil – alaturi de glögg, de pepparkakor si lussekatter. De cele mai multe ori, glögg-ul e mult prea dulce, dar asa-numitele glögg-party compenseaza dulceata vinului prin voie buna.

Ieri, am fost impreuna cu Marele Victorian si alti colegi la traditionala noastra Julbord (adica masa de Craciun). In tara zapezilor se poarta “bufetul”, asa ca si masa de craciun e tot un bufet – cu mult, mult peste. Hering marinat intr-o mie de feluri (ca aici), hering mai micut (strömming), somon rece sau gatit, diferite mezeluri reci din porc, sfecla, castraveti murati, chiftelute, carnati, cartofi fierti, niste cartofi mai ciudati numiti “Janssons frestelse” si bineinteles, deserturile ( printre altele, de fiecare data, am parte de orez fiert cu lapte -sau smantana, probabil, daca ma gandesc la consistenta).

Am avut parte si de colindatori in restaurant, fiindca la mesele zapezienilor se obisnuieste sa se cante, fiindca Lucia e o sarbatoare importanta (chiar daca se lucreaza). Marele Victorian si zapezienii prezenti au lacrimat la colinde. Eu m-am gandit ca si eu lacrimez la “Mos Craciun” si “Trei pastori”. Am revelatia unor caduri de Craciun pentru ai mei (ieeeeeeee!) La un moment dat, Marele Victorian ne-a explicat convingerea lui ferma conform careia copiii au nevoie de ritualuri.

Zgribulita in drum spre casa, am inceput sa filozofez si sa ma gandesc ca, mai mult decat copiii, adultii au nevoie de aceste ritualuri. Prin cate am trecut anul asta, imi face bine sa imi amintesc cum mergeam cu bunicul la biserica sa ascultam colinde de Craciun, cum continui sa fac acest lucru; la fel cu sarmalele si piftia de Craciun, mielul de Pasti si inconjuratul bisericii cu lumanarea la miezul noptii de Inviere. Mama m-a invatat sa imi pun o dorinta de fiecare data cand mananc ceva nou intr-un an. Inca mai fac asta cu prima capsuna, prima inghetata, prima cireasa… si sfidez pe oricine incearca sa rada de mine ca sunt copil mic. Mai rau, vreau sa raman copil un picut. Cred ca amintirile si ritualurile ne ajuta sa supravietuim atunci cand totul se destrama, cand ne e greu, cand ne simtim singuri. Pana la urma, din cauza asta lacrimam – fiindca vedem cum unele lucruri nu se schimba.

Un alt obicei haios de Craciun dintr-o tara cu iarna lunga: case din turta dulce (ma rog, pepparkakor, nu chiar turta dulce…):