film romanesc si alte aberatii d’ale mele

Pe BBC a aparut azi un articol despre “4,3,2″, filmul lui Mungiu.

De cand am venit acasa, am auzit numai faze de genul “ma plictiseste”, “nu e mare lucru de capul lui”, etc. E adevarat ca nu e film usor si, daca vii obosit de la servici si iti doresti sa vezi un film usurel care sa iti ia gandurile de la dobitocii care te-au enervat iar ,”4,3,2″ nu e un astfel de film. Inteleg ca, intorcandu-te in fiecare zi pe strazi neluminate, poate nu percepi ca stresant si oribil momentul in care Otilia alearga pe strazi in intuneric. Strada mea e luminata si in Bucuresti, si e asa de ani buni, dar asta nu inseamna ca toate strazile sunt la fel. Unii dintre oamenii care se plangeau ca e un film plictisitor s-au plictisit si la “American Gangster” pe aceleasi criterii, asa ca nu ma mira daca nu au rabdare cu Mungiu. Cu toate astea, mi-ar fi placut ca mai multi dintre amicii mei sa fie impresionati de film.

Apoi, stand de vorba la o cafea, am descoperit – evrika! – de ce ii lasa atat de rece filmul. Teoria mea mirobolanta si fara dovezi concrete este ca, multi oameni din Romania nu isi mai percep semenii ca oameni, ca o suma de emotii si sentimente si drepturi si sperante de care trebuie sa tii cont, pe care le descoperi si cunosti si care sunt asa de usor de distrus. La face2 face cu regizorul, Mungiu a spus o vorba frumoasa, despre oamenii care sunt agresati de lumea in care traiesc si care devin la randul lor agresori, pentru ca nu mai percep violenta si agresiunea ca atare. Multi vor spune acum “ei, si ce-i cu asta?”, la fel cum zic si de film – nu ma flatez ca as fi la fel de inteligenta, creativa sau expresiva ca Mungiu. Pur si simplu, grozavia nu mai impresioneaza pe multi, pentru ca e atat de des prezenta. Asta e groaznic – sa iti pierzi simtul valorii. Stiu ca multi ridica din umeri, mai stiu ca asta s-a intamplat de multi si doar mi-o reamintesc cu fiecare vizita acasa. Pur si simplu, nu vad cum se poate “indrepta” o societate unde “nu exista moral, nu exista printipuri, carevasazica ca nu le are”. Pana la urma, nu conteaza daca sunt astfaltate strazile sau avem zgarie-nori si vedete blonde, conteaza cum ne tratam unii pe altii si cat de sensibili suntem la discomforul celor din jur.

Cum spuneam, aceasta re-amintire am avut-o la o cafea. Nu era vorba de politica, societate, etc – de lucruri importante si sforaitoare. Era vorba de viata mea si a ei, de ceea ce ni s-a intamplat in ultimul an si oamenii din jurul nostru. Era vorba despre despartirea mea si a ei, despre fostii si posibilii mei si ai ei si ale altor cateva femei din jurul nostru, o discutie intre fete. Eu si acum plang atunci cand imi aduc aminte de cum ne-am despartit. Nu are nimic de-a face cu depresia mea. Asta e. Am iesit julita din toata afacerea asta. Nu exista despartiri frumoase.

Pe de alta parte, ascultand celelalte povesti, mai aveam putin si ii multumeam fostului de ce frumos s-a purtat. Ii multumeam ca nu mi-a anulat toate amintirile frumoase cu fapte urate si ca a mai ramas loc de buna-ziua; ii multumeam fiindca stiu ca regreta ca m-a ranit chiar daca nu regreta despartirea. Regretul asta faca multe pentru vindecarea ranilor. Una e sa ranesti din neglijenta sau ca sa supravietuiesti, alta e sa ranesti pentru ca celalalt e un servetel in care iti sufli nasul.

Cam atat ar fi. De fapt, sunt mai multe, dar nu vreau sa fac prea mult nici filozofia chibritului, nici sa spun fraze sforaitoare despre respect intre oameni. Toata lumea le stie, si cu toate astea, de multe ori, respectul e primul care zboara pe geam.