“the world is what it is” e biografia laureaului Nobel Naipaul scrisa de Patrick French.  Pentru cei care nu au auzit de personalitatea lui Naipaul, e genul de persoana care ar fi declarat (sau cel putin asa se zvoneste, conform lui French) ca Africa nu are nici un viitor, Franta e o mare frauda, Islamul o pacoste, iar jurnalistii care il intervieveaza maimute. Printre declaratiile colorate (gen ” se asociaza cu bengalezi si alti criminali de genul asta”), Naipaul e un scriitor bun, atat de bun incat chiar si cei pe care ii jigneste recunosc asta.

De origine indiana, s-a nascut in Trinidad si a muncit pe branci pentru o bursa la Oxford. A poposit intr-o Anglie rasista, a avut o depresie, s-a casatorit din spirit de datorie cu o englezoaica care l-a ajutat sa supravietuiasca, a vizitat prostituate, a avut o amanta timp de 24 de ani, a calatorit in America de Sud, India, Africa, si diverse tari islamice.
In 2001, a luat Premiul Nobel pt literatura.

“The world is what it is” este, deci, ultima biografie a lui Naipaul, scrisa de Patrick French, care a avut acces la toate “hartogaraia” (jurnale, ciorne, scrisori) marelui scriitor, la jurnalul si corespondenta sotiei precum si permisiunea de a discuta cu familia, prietenii + “monstrul sacru” orice subiect legat de carte care il interesa, fara nici o cenzura.

Rezultatul este, fara indoiala, remarcabil. Faptul ca French este, la randul sau, un scriitor talentat, este un plus. Dupa ce am citit prefata, a trebuit neaparat sa termin cartea – care este uimitor de candida si de intima. Pe mine, m-au impresionat mult inceputul si sfarsitul cartii. Inceputul, pentru ca aflam despre familia indiana ce traieste in Trinidad in mizerie, ierarhia sociala si micile/marile umilinte zilnice. Sfarsitul, pentru ca de-a lungul cartii e imposibil sa nu empatizezi cu Pat, sotia lui Naipaul. Dintr-o fata puternica, ajunge o umbra de femeie, nesigura si stearsa, confundata de vizitatori cu o secretara terorizata de “marele geniu”. Pat moare de cancer si in 2 saptamni, Naipaul se recasatoreste. Ultimele pagini – le roi (huh?) est mort, vive le roi – au fost ca un pumn in stomac.
Cartea e presarata cu anecdote despre cum au fost scrise diverse carti – citisem “Intr-o tara libera”, “Guerillas”, “Strada Miguel”, dar nu “O casa pt domnul Biswas”, de exemplu. Mi-a parut rau, si sunt sigura ca voi citi cartea in curand, pt. relatia descrisa intre aceasta carte si viata lui Naipaul tatal.

De asemenea, e interesant sa afli cum au fost scrise cartile de calatorii ale lui Naipaul (unele destul de infame despre Islam – ironia sortii fiind ca ultima doamna Naipaul e din Pakistan), cum si de ce si-a schimbat parerea despre India, de ce se considera indian si nu trinidadez (??), cum se publica prima cartea, cum un scriitor poate fi celebru si falit si cat de mult conteaza editorul, agentul literar, articolele scrise in reviste sau predatul in universitati.

Via dark roasted blend, am gasit un articol cu poze din Coreea de Nord:

Peering into North Korea

Pozele, in sine, nu au nimic dramatic in afara locatiei. Sunt poze cu oameni in haine gri, care isi vad de activitatile lor cotidiene. Din cand in cand, vedem soldati si sarma ghimpata. Mi-a adus aminte de un articol mai vechi in care povesteau despre cum s-a gasit un album cu poze ale personalului care a lucrat la Auschwitz. Pozele erau in mare majoritate pasnice, si aratau oameni iesiti intr-un weekend sa se distreze, imbracati la fel ca bunicii nostri in albumele lor.

Later edit: impresionant si podcast-ul de la NYer despre Rwanda

Ieri, am descoperit-o pe Janet Frame intr-o povestire din New Yorker, “Gorse is not people” (gorse este un tufis cu flori galbene din Noua Zeelanda, ). Povestirea a fost respinsa pt publicare acum 50 de ani, pt ca ar fi fost prea trista. Este vorba despre o zi de nastere mai putin obisnuita.
Fiindca m-a impresionat foarte mult, am inceput sa caut informatii despre Janet Frame si am aflat ca e din Noua Zeelanda si autobiografia ei a inspirat filmul “Angel at my table“, pe care l-am vazut de nenumarate ori in timpul masteratului (si il tin minte pt ca a fost regizat de Jane Campion, care a regizat si “Pianul”, stiti, filmul cu Holly Hunter muta si Harvey Keitel cu tatuaje maori).
Caminul CEU avea camere pt uz comun pe fiecare etaj, echipate cu o chiuveta, cuptor cu microunde, televizor si cateva scaune. Aveam un canal comun pt. video – te puteai duce la receptie si programa un film (din vreo lista de 20-30 sa zicem), asa ca am ajuns sa vedem toate filmele de cateva ori. Mai ales ca erau vechi. Mai ales ca, spre sfarsitul anului meu in camin, au inceput sa il inchirieze pt conferinte (foarte frustrant, sa te trezesti si sa gasesti straini in sufragerie -adica sala noastra de mese – in plus straini galagiosi si cu pretentii, care erau serviti mancare mai buna si cateodata aveau chiar si fete de masa… ). Toti participantii la conferinte aveau o slabiciune pt “Braveheart”, asa ca un dement a programat intr-o seara “Braveheart” pt toata saptamana (de fapt, cred ca era un amic de-al meu, suspectat de umor negru de calitate). Sa stim o chestie, sa nu ne mai frustram in fiecare seara cand ne ducem sa vedem ce e programat pe canalul comun si sa putem sta linistiti in pubul minuscul de la subsol.
Lasand la o parte amintirile din tineretea mea, Janet Frame era programata pt o lobotomie atunci cand a primit unul din premiile literare cele mai prestigioase din Noua Zeelanda. Si-a petrecut anii tineretii in ospicii datorita unui atac de panica in timpul unei inspectii scolare (era profesoara).
“Gorse is not people” este a doua povestire noua/veche de Janet Frame publicata in vara asta de New Yorker. Prima povestire, “A Night at the Opera”, o gasiti aici.

M-au impresionat mult imaginile din China publicate Guardian.co.uk saptamanile trecute. Si daca tot vorbim de China, in anul asta ar trebui sa sarbatorim 15 ani de cand a fost facut “Farewell My Concubine” sau “Ba bang bie ji”. Ei, glumesc, dar am descoperit filmul asta relativ vechi zilele trecute si e absolut superb. E povestea a 2 artisti de opera chinezeasca. Incepe in perioada interbelica, cand cei doi se intalnesc ca ucenici. Povestea lor urmareste evolutia operei chinesti in secolul 20, dar… e tare pacat sa reduci povestea la o fresca sociala. E o poveste calda despre prietenie, despre relatia dintre maestru si ucenic, dintre sot si sotie, dintre cel care iubeste si cel care ignora. Imaginile sunt frumoase, evolutia personajelor delicata. Fiecare cadru ar putea fi oprit si inramat. E un film care iti ramane infipt in creier pt mult timp dupa ce l-ai vazut. E un film la care te gandesti noaptea inainte de a culca, si rasucesti personajele pe o parte si pe alta sau iti aduci aminte de copiii artisti care recita poeme si danseaza la rasaritul soarelui. Daca esti impins in autobuz sau metrou, poti inchide ochii si vedea costumele colorate si fantastice ale personajelor. Pt cei care au rabdare cu youtube, filmul se gaseste feliat si uploadat aici.

Pt ceilalti , le spun ca merita sa il caute si sa il vada, plus o povestire a lui Hari Kunzru din “The Guardian”, impreuna cu poza mea preferata din albumul despre China:

Un film dus pe umeri de Daniel Day Lewis, un film cu imagini extraordinare, cu o coloana sonora care m-a uns pe suflet. Prietenul meu spune ca seamana mult cu filmele lui Kubrick si mai ales cu “Odiseea Spatiala”. Nu am fost niciodata “prietena” cu filmele lui Kubrick, nici macar cu “Portocala mecanica”, dar “There will be blood” m-a atras de la prima secventa – intunecata, aproape nu poti distinge minerul care atarna de o funie si sparge roca din care ies scantei. Imagini frumoase si o poveste relativ simpla: un miner ambitios care descopera petrol si devine din ce in ce mai ambitios si mai insingurat; conflictul dintre un capitalist cu sange rece si un preot/pastor/predicator afacerist si cu succes la public.

Cand l-am vazut pe Daniel Day Lewis mustacios in “Gangs of New York”, pe mine m-a pufnit rasul. “There will be blood” este foarte concentrat in jurul personajului jucat de Lewis, la fel de mustacios. De data asta nu mai imi vine sa rad. Am inceput prin a-i admira ambitia, apoi spiritul de afaceri (deja incepi sa strambi din nas, dar relatia cu pustiul lui ti-l face simpatic). Apoi, incet -incet, incepi sa te ingrozesti, sa ti se faca parul maciuca. E oarecum induioasator sa il vezi pe batranul Plainview (Lewis) dormind pe podea intr-o casa enorma si luxoasa; fara sa vrei, iti aduci aminte de scenele de la inceput in care cioplea stanca in intuneric si isi bea whisky-ul zambind in noapte.

In singurul rol ceva mai consistent din film, Paul Dano. Pe site-ul imdb, se cearta oamenii – a stricat sau nu Dano filmul? e bun in rol sau nu? Fiind suspicioasa cand vine vorba de noi secte religioase si preoti care vorbesc la radio, mie mi s-a parut ca Dano a jucat superb. Poate ca aveam pareri preconcepute, pentru ca mi-a fost nesuferit desi nu era nici pe departe la fel de malefic ca personajul lui Lewis. Predicatorul lui Dano mi s-a parut un mare sarlatan, desi poate interesul pentru bani era normal, nimic deosebit, doar cineva care nu vrea sa fie tras pe sfoara. Pentru cei care nu ii supara spoiler-ele, pe youtube se gaseste o scena a conversiunii religioase/botezului lui Daniel Day Lewis.

Ar fi multe de povestit si analizat – comentariu pe text, gen clasa a 9 -a. E pacat, as povesti implicit filmul. As vrea sa insir macar scenele mele preferate – din nou inseamna sa povestesc filmul. Nu e un film pentru cei care doresc sa isi spele creierul, dar e un film care nu imi da pace de cateva zile.

Cu tot scandalul despre strainii care arata numai tigani si gropi, m-am gandit sa pun un link catre prima parte a unui documentar BBC despre Moldova si Romania:

Cu ocazia asta, vom invata sa fim si noi mai buni cu moldovenii . Despre Romania incepe sa vorbeasca cam pe la mijlocul partii 3, cred. Bineinteles, exista mult mai multe locuri frumoase si se pot spune mult mai multe despre Romania. Scopul seriei de documentare este sa le arate britanicilor cate ceva despre tarile estice, o farama din adevarul din spatele miturilor si prejudecatilor.

Pentru cei ce nu il cunosc, Michael Palin a facut parte din Monty Python (de ei banuiesc ca au auzit toti – cel putin de John Cleese si “Un pestisor numit Wanda, sau de Terry Gilliam si “Brazil”). Daca cineva nu isi aminte de ei:

Dupa ce am terminat “The Reluctant Fundamentalist“, am devorat “Winnie si Wolf“. Prima carte m-a dezamagit – cuvintele se inlatuiesc frumos, dar palestinianul educat in Sua care se revolta impotriva sistemului datorita 11/9 e mult prea calm. Gasesti mai multa pasiune in 3 randuri scrise de un roman enervat pe blogul “No reservations” decat in palestianul instrainat si furios pe SUA.
A doua carte, Winnie si Wolf, a fost pentru mine o revelatie. Nu e perfecta, iar defectul cel mai mare e ca nu poti sa ii faci un rezumat fara sa pari pretentios si plictisitor. Winnie este Winifred Wagner, nora marelui Richard Wagner, englezoaica germanofila si fan Hitler. Wolf este Adolf H. Cartea este o scrisoare de la N____, secretarul familiei W, catre fiica sa adoptiva, Senta. Senta este, de fapt, fiica naturala a lui Winnie si Wolf. In timp ce ii povesteste despre familia Wagner, festivalul de opera din Bayreuth si cuma aparut ea pe lume, N____ ii vorbeste Sentei despre Wagner, viata lui, cum si-a scris operele, crezul lui, confiscarea muzicii Wagneriene de catre nazisti, incercarea nereusita a familiei lui N___, a preotilor nemti si a comunistilor de a se opune nazismului, despre cum e sa traiesti in Germania comunista.
The Guardian nu a fost entuziasmat de carte. Sunt oameni care spun ca e o carte care lasa impresia ca antisemitism-ul e OK in anumite proportii. Personal, nu mi s-a parut – e discursul lui N____, care i-ar ierta orice lui Winnie, Winnie care il vede pe Wolf asemenea lui Parsifal venit sa salveze Germania. N_______ e indragostit de muzica lui Wagner si considera ca muzica scuza omul oribil care a fost Wagner. E indragostit de Winnie si isi tot repeta ca, in ciuda admiratiei si adoratiei pentru Hitler, ea e o femeie buna, desteapta, discreta, deosebita, etc. Spre sfarsit o numeste “silly” – prostuta. Atitudinea asta imi aduca aminte de “Jurnalul lui Sebastian” – dupa o cina in care Eliade ii aruncase in fata tot felul de remarci semite si glorificase Garda de Fier, Sebastian vine furios acasa si isi promite ca in cativa ani, o sa arate lui Eliade lista cu toate greselile logice si oribilitatile etice pe care le-a continut discursul lui acea seara. De cele mai multe ori, ne e greu sa admitem adevarul despre cei dragi. N_____ isi numeste nevasta dupa porecla data de Winnie (KEH).

Mi-a fost drag N______ – erudit, nostalgic, sentimental, confuz si regretandu-si familia ucisa de nazisti in  lagare.

Daca mergi pe cooks.com (habar nu am daca e un site bun, dar numele e de incredere ) si dai un search la “cesar salad”, apar nu mai putin de 12 pagini cu retete. Exercitiul l-am facut atunci cand am aflat de pe un blog ca in numita salada se pun seminte de susan. Seminte de susan? am facut ochii mari? La mine (adica in orasul asta), Cesar salad inseamna diverse frunze de salata, poate rucola daca esti norocos, pui, bacon, crutoane, rosii mici si parmezan. Cateodata un sos de salata ce pare sa zica “ha! credeai ca slabesti daca mananci salata? iti arat eu tie!”. Alteori, obisnuitul ulei cu otet (pardon “vinaigrette”).

In primele 5 retete pe care le-am vazut pe cooks.com, nici urma de pui sau bacon sau rosii. Intr-una era chiar galbenus de ou. Intr-una scria 3 cani de paine alba.  wow! Sosurile erau toate cu mustar si pareau complicate.

In fine, postarea asta nu are nici n rost, decat minunarea mea “cate bordeie, atatea salate cesar”.

Stiu ca Salgado e faimos, dar eu l-am descoperit de curand si m-a fascinat site-ul lui, plin de poze cu megaorase, imigranti si tinuturi exotice:

Mi-am adus aminte de el, citind despre expozitia de fotografii interzise de la Tetru National. Eu una l-am descoperit intamplator, datorita cafelei “illy” si a unei expozitii comandate de celebra firma.

Nu as putea sa spun de ce am incetat sa mai scriu. Probabil din lipsa de chef. Probabil din cauza ca incerc din greu sa imi ordonez viata. Acum doi ani, am speriat un tip intr-un bar vorbindu-i despre ordine. Matematica mi se parea interesanta pentru ca iti pune ordine in ganduri. Interesant ca a fost destul de politicos sa ma asculte o seara intreaga desi a plecat speriat. Asta m-a amuzat cel mai mult. Stiu o fata care aproape s-a culcat cu un tip de politete – a stat o seara intreaga cu el, apoi l-a sarutat cand a condus-o acasa, apoi l-a invitat la ea in camera, pentru ca tipul astepta nesovaitor. I se cuvenea. Noroc cu micile probleme feminine ca a scapat. A doua zi povestea cum i se parea extraordinar de nepoliticos sa ii dea papucii – asta din categoria mare ti-e gradina.

Intre timp, am inceput sa merg la “brunch“. Un concept pe care multi ani nu l-am inteles si nu i-am vazut rostul. Se pare insa ca dincolo de un oarecare snobism, e greu sa imi vad fostii colegi de apartament in alta zi decat in weekend, iar atunci se poarta brunch-ul. In plus, avem gusturi mult prea imprastiate ca sa putem iesi seara in oras. Deci, daca iesim pe la 8-9 seara impreuna, suntem niste babe carcotase (Ok, nu e nimeni peste 35 si destule sub 30, dar asa ne comportam); daca ne vedem pe lumina, radem, glumim si mancam prea mult. Cateodata e muzica live si un bufet cu salate si patiserii si fructe, cateodata asteptam intr-o cafenea micuta sa prindem o masa ca sa mancam omleta, bacon, salata, clatite americane cu afine (da, e singura masa a zilei si dureaza mult).