Brunch

Nu as putea sa spun de ce am incetat sa mai scriu. Probabil din lipsa de chef. Probabil din cauza ca incerc din greu sa imi ordonez viata. Acum doi ani, am speriat un tip intr-un bar vorbindu-i despre ordine. Matematica mi se parea interesanta pentru ca iti pune ordine in ganduri. Interesant ca a fost destul de politicos sa ma asculte o seara intreaga desi a plecat speriat. Asta m-a amuzat cel mai mult. Stiu o fata care aproape s-a culcat cu un tip de politete – a stat o seara intreaga cu el, apoi l-a sarutat cand a condus-o acasa, apoi l-a invitat la ea in camera, pentru ca tipul astepta nesovaitor. I se cuvenea. Noroc cu micile probleme feminine ca a scapat. A doua zi povestea cum i se parea extraordinar de nepoliticos sa ii dea papucii – asta din categoria mare ti-e gradina.

Intre timp, am inceput sa merg la “brunch“. Un concept pe care multi ani nu l-am inteles si nu i-am vazut rostul. Se pare insa ca dincolo de un oarecare snobism, e greu sa imi vad fostii colegi de apartament in alta zi decat in weekend, iar atunci se poarta brunch-ul. In plus, avem gusturi mult prea imprastiate ca sa putem iesi seara in oras. Deci, daca iesim pe la 8-9 seara impreuna, suntem niste babe carcotase (Ok, nu e nimeni peste 35 si destule sub 30, dar asa ne comportam); daca ne vedem pe lumina, radem, glumim si mancam prea mult. Cateodata e muzica live si un bufet cu salate si patiserii si fructe, cateodata asteptam intr-o cafenea micuta sa prindem o masa ca sa mancam omleta, bacon, salata, clatite americane cu afine (da, e singura masa a zilei si dureaza mult).

Semla

A inceput sezonul la semla – practic, e o chifla scobita umpluta cu mandelmassa (un fel de martipan mai moale) si cu frisca. Cand am ajuns in Tara Zapezilor, am urat-o din toata inima – credeam ca e un choux a la creme mai nearatos. Acum, imi place ideea, nu neaparat prajitura. In februarie, a manca semla e un ritual. Initial, semla era mancata inaintea postului Pastelui, dar azi conotatiile cu Mardi Gras s-au pierdut si a ramas doar ritualul. Tara Zapezilor e o tara a ritualurilor. E greu sa iti dai seama de asta intr-o vizita. Supa de mazare si clatite joia, imbatat mort vineri seara, Ikea duminica, raci (crayfish – naiba stie ce sunt de fapt, dar sunt rosii) in ultimele zile ale lui august, inceputul lui septembrie, lussekatter inainte de Craciun si semlor in februarie, cartofi si sill (hering) la picnicul de Valborg (30 aprilie).

Sundance

La un moment dat, ma gandeam sa fac o lista cu obiceiurile haioase din Tara Zapezilor (gen sala, festivalul de film, brunch, concerte, glögg, etc).

In fine, cum am o groaza de restante si idei de posturi care nu sunt scrise, inaugurez seria .

Imi place modul in care reusesc sa isi sustina artistii. La Sundance, un suedez a castigat World Cinema Jury Award si World Cinema Cinematography Award. Asta s-a intamplat pe 26 ianuarie. Marti, pe 5 februarie, are deja loc o avanpremiera a filmului, iar pe 8 februarie are loc premiera in cinematografe. Lansarea in cinematografe nu a fost probabil aranjata in ultima saptamana, dar e frumos modul in care reusesc sa afirme ca e important sa ai o cultura proprie (nu oameni intre doua varste care vorbesc pretios si complicat, ci tineri creativi – Jens Jonsson are 34 de ani).

Economia in ziarele romanesti

Cateodata, imi doresc ca ziarele romanesti sa traduca din FT si sa nu isi mai puna imaginatia la incercare comentand stirile economice internationale. Problema e ca nici sa traduca nu se pricep.

Din “Evenimentul zilei“, am aflat ca Ben Bernake este “academician”, o traducere cum nu se poate mai proasta a termenului “academic”. Ben Bernanke a fost membru a ceea ce se numeste “academia” – adica profesor universitar. Nu are nici o legatura cu o eventuala “Academia Americana” asemanatoare cu Academia Romana. Daca se mentioneaza de multe ori acest lucru (faptul ca B.B. este ” an academic”, adica un profesor universitar, este tocmai faptul ca nu a avut experienta vasta de tarsait coatele prin sedinte la Fed). Mai este si problema ca articolul de pe site-ul cotidianul mentioneaza ca se asteapta ca Fed sa mai reduca rata dobanzii cu 25bp. Foarte frumos, numai ca la ora respectiva, Fed redusese deja rata dobanzii cu 50 bp – este asa de greu sa se actualizeze articolul? nu asta ar fi avantajul unui site? Ca nu citim stirile de ieri? (la fel Rudi Giuliani iesise deja din cursa pt presedentia SUA, dar la ei pe site, bineinteles ca articolele nu sunt actualizate). Vreo analiza a deciziilor presendintelui Fed? As!
Tot mai bine decat in “Cotidianul” unde ne sunt deja anuntate rezultatele deciziilor Fed. “Au evitat la mustata regresul economic”. Huh? Parca economia e o masina si poti sa spui exact cum ai ferit-o de un gard. La mustata. Daca citesti presa economica internationala, ziaristii si comentatorii isi musca degetele intrebandu-se daca o sa fie sau nu recesiune, dar noi stim “a fost evitata la mustata”.
In fine, nu stiu de ce ma mai mira articolele scrise aiurea din presa romaneaca (desi, zau, macar sa invete engleza cum trebuie si sa traduca din FT, Wall Street Journal s.a.m.d, ca macar in cativa ani invata si economie).

De ce imi place “The NY-er”

Mi-am promis sa nu mai scriu despre “4,3,2″, dar uite ca o fac inca o data. Ultima data – si nu scriu eu, ci e recenzia facuta in “The NewYorker” (care mi se pare inspirata si nu exaltata):

n the opening shot of “4 Months, 3 Weeks and 2 Days,” we see a table littered with crockery, a fishtank, and an ashtray. A hand reaches in from the left and taps the ash from a cigarette; only then do we pull back and discover to whom the hand belongs. Most directors would have done the opposite, especially at the outset of a film. But Christian Mungiu, who wrote and directed this new movie, is intent on a story about sundering, about the horror of being invaded and parted from ourselves, and this early case of dismemberment suggests that he has arrived at an honest, if disturbing, way to tell it.

The smoker is Gabita (Laura Vasiliu), a young Romanian woman. We are in a student dorm in Bucharest, and the camera roams the corridors like a hound. There is a strong sense that, were we to follow in the tracks of any of these people, we would stumble upon a crisis. As it is, one figure takes command: Otilia (Anamaria Marinca), Gabita’s roommate. She is cannier and more self-possessed than Gabita, yet there is something threadbare at the edges of her soul. The date is 1987, two years before the end of the Ceauşescu regime, and the middle-aged folk that we encounter seem to have made their accommodation with its rigors. It is the young who seem prematurely sapped, as is soon made clear when Otilia visits two hotels in an effort to book a room. In both places the clerk hardly bothers to look at her, and a smile is out of the question: for all the lack of overt political suppression in the film, something about the dulling of basic courtesies tells us everything about life under the totalitarian grind. Otilia, standing at the check-in desk, might be a lover, wearily seeking refuge for a tryst. In fact, she is dealing not with love but its consequences. And the love isn’t even hers.
Gabita is pregnant. By how many months, exactly, she is too vague to calculate. (That is the job of the title.) A listless victim of fate, she wants an abortion, and it is up to Otilia to help her through the ordeal. Abortion is illegal, hence the hotel room, and hence the arrival of Mr. Bebe (Vlad Ivanov), with his coughing car, his bullet-headed caution, and his unamusing name. He is a terminator, expert in the ending of advanced pregnancies, and you should be warned that “4 Months, 3 Weeks and 2 Days” flinches neither from the procedures nor the outcome of his trade. There is plenty here to fuel both sides of the abortion debate: the grim and possibly fatal results of driving the practice underground will strengthen the hand of the pro-choice lobby, but, equally, when Otilia kneels on the bathroom floor, surveying the remnant of lost humanity, half wrapped in a towel, the look of dark and wondering pity in her eyes is enough to convince us that here is a deed of unutterable gravity.

Yet this is not an issue movie. We are not being forced to vote, and the characters are defined less by any stated beliefs than by the moral texture of their actions. Look carefully at Bebe as he unpacks his briefcase of crude tools: he is made faceless, filmed from chest to thigh, and that suits his status as a predatory machine. And, once he has departed, having exacted a terrible payment for his services, look at Otilia: She leaves Gabita to rest and goes, as promised, to her boyfriend’s parents’ house for a birthday dinner. There she sits at a table, surrounded by gleaming food and idle chatter, her thoughts miles away and fathoms deep. Again, hands reach in from the side, this time for pickles and wine, but the camera holds steady, minute upon minute, and we gaze at her, face to face. How can people feast when she has just come from the pits of degradation, and must shortly return to dispose of an unwanted fetus? Disposal, incidentally, is recommended via the garbage chute of a high-rise apartment building; try going from this film to “Sweeney Todd,” with its corpses dumped for comic effect, and see how long you last.

All of which makes “4 Months, 3 Weeks and 2 Days” sound more or less unwatchable. Mungiu’s pacing is so sure, however, in its switching from loose to taut, and the concentration of his leading lady so unwavering, that the movie, which won the Palme d’Or at last year’s Cannes Film Festival, feels more like a thriller than a moody wallow. When someone approaches Otilia from behind, on an ill-lit street, you brace yourself for the worst. But the film stops short of the worst, by an inch—or, rather, it becomes a concise survey of how to deal with the worst. Do you cave in helplessly, like Gabita? Do you sour into something nastier than the system that bred you, like Bebe? Or do you summon your depleted energy, like Otilia, and brave it out? If so, are we allowed to imagine her, two years later, crowding with tens of thousands of others in front of the Central Committee building and howling down a tyrant? You bet.

De la lume adunate

De pe NY Times, un slide-show intitulat “Inside a Female Circumcision Ceremony“. Un alt articol de pe BBC – marturia unui leader liberian ca a mancat inimi de copii ca sacrificiu uman (mai era si preot la vremema respectiva).
A propos de discutia preluata de andreanum, despre ultimul roman al lui Nabokov (andreanum expune problema frumos si are link catre articolul din Slate ce da mai multe informatii, asa ca nu voi relua problema): am gasit un articol mai vechi de la Salon.com, un interviu in ca Dmitri Nabokov in care vorbeste despre “Laura“, despre cum percepe responsabilitatea unui executor testamentar literar; in fine, e punctul lui de vedere la problema “to burn or not to burn Laura”:

“Neither Véra [Vladimir's wife and Dmitri's mother] nor I had the courage to destroy the thing,” he went on. “We knew that if we did not destroy it someone eventually would read it and indeed publish it. My mother, when she died, left me the legacy of deciding this very thorny question, and I’m now in the process of making the decision to give that novel to a worthy institution where it would be secured in the proper microclimate, and where it would be available to highly qualified scholars — and where its publication would not immediately be allowed but envisioned sometime in the future.”

In plus, din articol reiese ca Dmitri chiar a citit fragmente din acest roman:

But Kuzmanovich heard Dmitri read a few passages from the work a few years ago at a Cornell University conference.

Dintr-o data, intrebarea nu mai pare a fi “to burn or not to burn”, nu mai e vorba de respectarea ultimei dorinte a lui Nabokov.  Cred ca intrebarile relevante devin cine va avea acces primul la manuscris si va putea publica studii pe baza lui, cui ii va lasa Dmitri manuscrisul si daca va avea puterea sa renunte la manuscris si la atentia atrasa in timpul vietii.

film romanesc si alte aberatii d’ale mele

Pe BBC a aparut azi un articol despre “4,3,2″, filmul lui Mungiu.

De cand am venit acasa, am auzit numai faze de genul “ma plictiseste”, “nu e mare lucru de capul lui”, etc. E adevarat ca nu e film usor si, daca vii obosit de la servici si iti doresti sa vezi un film usurel care sa iti ia gandurile de la dobitocii care te-au enervat iar ,”4,3,2″ nu e un astfel de film. Inteleg ca, intorcandu-te in fiecare zi pe strazi neluminate, poate nu percepi ca stresant si oribil momentul in care Otilia alearga pe strazi in intuneric. Strada mea e luminata si in Bucuresti, si e asa de ani buni, dar asta nu inseamna ca toate strazile sunt la fel. Unii dintre oamenii care se plangeau ca e un film plictisitor s-au plictisit si la “American Gangster” pe aceleasi criterii, asa ca nu ma mira daca nu au rabdare cu Mungiu. Cu toate astea, mi-ar fi placut ca mai multi dintre amicii mei sa fie impresionati de film.

Apoi, stand de vorba la o cafea, am descoperit – evrika! – de ce ii lasa atat de rece filmul. Teoria mea mirobolanta si fara dovezi concrete este ca, multi oameni din Romania nu isi mai percep semenii ca oameni, ca o suma de emotii si sentimente si drepturi si sperante de care trebuie sa tii cont, pe care le descoperi si cunosti si care sunt asa de usor de distrus. La face2 face cu regizorul, Mungiu a spus o vorba frumoasa, despre oamenii care sunt agresati de lumea in care traiesc si care devin la randul lor agresori, pentru ca nu mai percep violenta si agresiunea ca atare. Multi vor spune acum “ei, si ce-i cu asta?”, la fel cum zic si de film – nu ma flatez ca as fi la fel de inteligenta, creativa sau expresiva ca Mungiu. Pur si simplu, grozavia nu mai impresioneaza pe multi, pentru ca e atat de des prezenta. Asta e groaznic – sa iti pierzi simtul valorii. Stiu ca multi ridica din umeri, mai stiu ca asta s-a intamplat de multi si doar mi-o reamintesc cu fiecare vizita acasa. Pur si simplu, nu vad cum se poate “indrepta” o societate unde “nu exista moral, nu exista printipuri, carevasazica ca nu le are”. Pana la urma, nu conteaza daca sunt astfaltate strazile sau avem zgarie-nori si vedete blonde, conteaza cum ne tratam unii pe altii si cat de sensibili suntem la discomforul celor din jur.

Cum spuneam, aceasta re-amintire am avut-o la o cafea. Nu era vorba de politica, societate, etc – de lucruri importante si sforaitoare. Era vorba de viata mea si a ei, de ceea ce ni s-a intamplat in ultimul an si oamenii din jurul nostru. Era vorba despre despartirea mea si a ei, despre fostii si posibilii mei si ai ei si ale altor cateva femei din jurul nostru, o discutie intre fete. Eu si acum plang atunci cand imi aduc aminte de cum ne-am despartit. Nu are nimic de-a face cu depresia mea. Asta e. Am iesit julita din toata afacerea asta. Nu exista despartiri frumoase.

Pe de alta parte, ascultand celelalte povesti, mai aveam putin si ii multumeam fostului de ce frumos s-a purtat. Ii multumeam ca nu mi-a anulat toate amintirile frumoase cu fapte urate si ca a mai ramas loc de buna-ziua; ii multumeam fiindca stiu ca regreta ca m-a ranit chiar daca nu regreta despartirea. Regretul asta faca multe pentru vindecarea ranilor. Una e sa ranesti din neglijenta sau ca sa supravietuiesti, alta e sa ranesti pentru ca celalalt e un servetel in care iti sufli nasul.

Cam atat ar fi. De fapt, sunt mai multe, dar nu vreau sa fac prea mult nici filozofia chibritului, nici sa spun fraze sforaitoare despre respect intre oameni. Toata lumea le stie, si cu toate astea, de multe ori, respectul e primul care zboara pe geam.

Benzi desenate

Nu ma pricep la benzi desenate deloc. Am devenit mai curioasa atunci cand am vazut filmul “Persepolis“, pentru ca se bazeaza pe BD-urile Lui Marjanne Satrapi si am gasit articolul asta. Atunci am devenit si mai curioasa. Bineinteles ca am auzit de Dilbert, Cathy (de care am auzit din “Sex and the City”) si care orice doctorand care se respecta am PhD Comics pe facebook. Anul tecut chiar am facut cadou un BD (J-J Sempe, autorul micului Nicolas ) unui fan.

In orice caz, ma gandeam ca poate imi voi completa o parte din lacune in 2008. Asa am gasit blogul whyilovecomics. Banuiesc ca iubitorii de comics-uri stiu de mult site-ul, dar poate sunt si curioasi necunoscatori ca mine.

In orice caz, se pare ca sunt

Your results:
You are Mystique


Mystique 76% Poison Ivy 69% Dr. Doom 63% Apocalypse 60% Catwoman 60% Magneto 58% Mr. Freeze 54% Venom 54% Lex Luthor 53% Green Goblin 52% Riddler 51% The Joker 50% Dark Phoenix 49% Two-Face 40% Kingpin 37% Juggernaut 32%

Sometimes motherly, sometimes a beautiful companion, but most of the time a deceiving vixen.

Click here to take the Super Villain Personality Test

jurnal de vacanta

cand sunt acasa, probabilitatea de a scrie de mama sau de tata e 0.9 – asta e; am fost tot timpul o familie mica, apropiata, care se calca pe nervi.

In ultimul timp, mama (pensionara de vreo 5 ani ? probabil mai mult) a devenit cam izolata. Ma gandeam ca as vrea sa se vada mai mult cu prietenele ei de la servici, cu cele din liceu cu care a pastrat legatura toata viata. Lasand la o parte comentariile ei rautacioase si iritabilitatea mea de sezon, se vedea clar ca e singura si se ciondaneste cu tata din lipsa de activitate.

Am incercat eu sa o indemn asa, un picut, sa se intalneasca cu X si Y – nu acum, dar in general – iar raspunsul care venea invariabil era “au familie, au nepoti, sunt ocupati”. O buna parte din prietenii ei au devenit bunici. Lasam la o parte faptul ca se incapataneaza sa nu vrea sa invite oamenii ci sa fie invitata (o inteleg, dar nu asa merg lucrurile, greu sa iti educi mama in 2 saptamani) si ne concentram asupra noului meu fix: e posibil sa fii fericit in starea ta de om “independent”, fara familie si copii atunci cand parintii tai sufera in mod evident ca nu au nepoti? nu iti reproseaza, nu te bat la cap (asta a incetat de cativa ani buni), ci pur si simplu iti dai seama ca ii afecteaza. Ii vezi cat de incantati sunt cand vorbesc de nepotii diversilor prieteni, ii vezi cum iti explica “au familie, au nepoti, sunt ocupati” si cum se entuziasmeaza cand intalnesc un prichindel cunoscut pe strada. E clar, pentru ei, e timpul sa aiba nepoti. Pentru mine, nu.
Am constatat asta dupa vreo 2-3 ore in compania mai multor specimene. Cam la fel s-a intamplat si cu viata de casnica – o zi petrecuta dereticand si gatind ma convinge repede ca imi mai trebuie o slujba. Culmea, nu ma vad ajunsa la 60 si ceva de ani fara nepot. Pe de alta parte, greu de pornit asa un “proiect” numai pentru ai tine pe ai mei ocupati.

Altceva nu prea mai am de zis. M-a frapat mult dorinta lor de a avea nepoti – mult mai evidenta decat in alti ani. Am auzit de multe ori replici de genul “parintii tai ar trebui sa te iubeasca asa cum esti si sa nu incerce sa te schimbe”. Nu le place programul meu, tunsoarea mea, majoritatea hainelor, ce fac, nu le-a placut cam nici unul dintre iubitii mei (inaltime, culoarea parului, camasa, nationalitatea) si nu pricep de ce nu am casa, familie si copii … ce mai! nu prea ne potrivim. Sunt de acord ca ar fi mult mai bine sa fie multumiti cu mine asa cum sunt; ar scadea nivelul de stres. Din pacate, nu e chiar asa de simplu. Nu e vorba de lipsa de iubire – mai degraba de compatibilitate.

de abia astept…

sa ma intorc acasa. Mai mult pentru ca vreau sa fiu alaturi de “haita mea” si sa imi ling ranile. Sper sa ii pot tine piept mamei – are un talent inimitabilde a spune exact ceea ce doare, in cel mai incomod mod. Apoi, se uita plina de mirare si zice “pai, ce? nu-i asa?”, eventual inca o remarca despre adevarul incomod. Sper doar sa se abtina.