Un pitic atat de mic…

Ieri, am descoperit-o pe Janet Frame intr-o povestire din New Yorker, „Gorse is not people” (gorse este un tufis cu flori galbene din Noua Zeelanda, ). Povestirea a fost respinsa pt publicare acum 50 de ani, pt ca ar fi fost prea trista. Este vorba despre o zi de nastere mai putin obisnuita.
Fiindca m-a impresionat foarte mult, am inceput sa caut informatii despre Janet Frame si am aflat ca e din Noua Zeelanda si autobiografia ei a inspirat filmul „Angel at my table„, pe care l-am vazut de nenumarate ori in timpul masteratului (si il tin minte pt ca a fost regizat de Jane Campion, care a regizat si „Pianul”, stiti, filmul cu Holly Hunter muta si Harvey Keitel cu tatuaje maori).
Caminul CEU avea camere pt uz comun pe fiecare etaj, echipate cu o chiuveta, cuptor cu microunde, televizor si cateva scaune. Aveam un canal comun pt. video – te puteai duce la receptie si programa un film (din vreo lista de 20-30 sa zicem), asa ca am ajuns sa vedem toate filmele de cateva ori. Mai ales ca erau vechi. Mai ales ca, spre sfarsitul anului meu in camin, au inceput sa il inchirieze pt conferinte (foarte frustrant, sa te trezesti si sa gasesti straini in sufragerie -adica sala noastra de mese – in plus straini galagiosi si cu pretentii, care erau serviti mancare mai buna si cateodata aveau chiar si fete de masa… ). Toti participantii la conferinte aveau o slabiciune pt „Braveheart”, asa ca un dement a programat intr-o seara „Braveheart” pt toata saptamana (de fapt, cred ca era un amic de-al meu, suspectat de umor negru de calitate). Sa stim o chestie, sa nu ne mai frustram in fiecare seara cand ne ducem sa vedem ce e programat pe canalul comun si sa putem sta linistiti in pubul minuscul de la subsol.
Lasand la o parte amintirile din tineretea mea, Janet Frame era programata pt o lobotomie atunci cand a primit unul din premiile literare cele mai prestigioase din Noua Zeelanda. Si-a petrecut anii tineretii in ospicii datorita unui atac de panica in timpul unei inspectii scolare (era profesoara).
„Gorse is not people” este a doua povestire noua/veche de Janet Frame publicata in vara asta de New Yorker. Prima povestire, „A Night at the Opera”, o gasiti aici.

Chinezarii

M-au impresionat mult imaginile din China publicate Guardian.co.uk saptamanile trecute. Si daca tot vorbim de China, in anul asta ar trebui sa sarbatorim 15 ani de cand a fost facut „Farewell My Concubine” sau „Ba bang bie ji”. Ei, glumesc, dar am descoperit filmul asta relativ vechi zilele trecute si e absolut superb. E povestea a 2 artisti de opera chinezeasca. Incepe in perioada interbelica, cand cei doi se intalnesc ca ucenici. Povestea lor urmareste evolutia operei chinesti in secolul 20, dar… e tare pacat sa reduci povestea la o fresca sociala. E o poveste calda despre prietenie, despre relatia dintre maestru si ucenic, dintre sot si sotie, dintre cel care iubeste si cel care ignora. Imaginile sunt frumoase, evolutia personajelor delicata. Fiecare cadru ar putea fi oprit si inramat. E un film care iti ramane infipt in creier pt mult timp dupa ce l-ai vazut. E un film la care te gandesti noaptea inainte de a culca, si rasucesti personajele pe o parte si pe alta sau iti aduci aminte de copiii artisti care recita poeme si danseaza la rasaritul soarelui. Daca esti impins in autobuz sau metrou, poti inchide ochii si vedea costumele colorate si fantastice ale personajelor. Pt cei care au rabdare cu youtube, filmul se gaseste feliat si uploadat aici.

Pt ceilalti , le spun ca merita sa il caute si sa il vada, plus o povestire a lui Hari Kunzru din „The Guardian”, impreuna cu poza mea preferata din albumul despre China: